Ziua de 15 noiembrie a fost declarată prin Legea nr. 215/2021 drept „Ziua Revoltei Anticomuniste de la Brașov din 1987”.
În anii `80 în magazine nu era mâncare, produsele de bază se cumpărau în cantități limitate (pe bază de cartelă), nu era căldură, apa caldă era doar două ore pe zi, lumina se întrerupea cel puțin câte o oră, în fiecare seară. Benzina se găsea greu, iar cei ce aveau mașina puteau circula duminica alternativ: cei cu numere de înmatriculare pare, apoi cei cu numere impare. Oamenii erau obligați să participe la demonstrații de susținere a regimului și a dictatorului. Elevii, studenții și militarii erau puși să adune recoltele de pe câmp („practică agricolă”). Membrii din conducerea Partidului Comunist nu erau atinși de aceste situații.
Pe data de 14 noiembrie 1987, muncitorii de la Fabrica de autocamioane „Steagul Roșu” din Brașov au primit doar jumătate din salariul cuvenit. Ei au oprit lucrul peste noapte și, împreună cu cei din schimbul de a doua zi, s-au îndreptat către sediul conducerii județene a Partidului Comunist Român. Lor li s-au alăturat pe traseu muncitorii de la uzinele „Tractorul” și „Hidromecanica”, precum și foarte mulți cetățeni. Au fost scandate lozinci împotriva partidului și conducătorilor săi. Manifestația a escaladat în violențe și distrugeri.
Au intervenit trupele de securitate, miliție și armată care au înăbușit revolta. 300 de brașoveni au fost anchetați și condamnați, unii au fost arestați, iar alții mutați forțat în alte județe și puși sub supraveghere permanentă (dosarul „Acțiunea 1511”). În timpul anchetelor au fost loviți în cap, la ficat, rinichi, testicule, stomac; cu pumnii și picioarele, cu scaune, cu bâte, cu baston de cauciuc, li s-au strivit degetele la uşă, li s-a smuls părul, au fost înfăşuraţi în cearşafuri ude şi bătuţi, au fost ţinuţi în pielea goală în frig.
Brașovenii din 1987 au demonstrat că oamenii se pot opune spontan comuniștilor. Astfel, a fost pregătit terenul pentru Revoluția din decembrie 1989, în urma căreia regimul comunist din România a fost schimbat cu cel democratic.
Modalitățile de exercitare a recunoștinței față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la Brașov din noiembrie 1987 sunt arătate în Legea nr. 341/2004.
Prin decizia din 21 dec. 2021, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins ca inadmisibilă plângerea formulată împotriva României de către Comitetul de organizare și înregistrare a Partidului Comunist Român.
Prin Legea nr. 198/2011, 21 decembrie a fost declarată Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România. Inițiativa a aparţinut Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, la care s-au alăturat 43 de asociații și personalități prestigioase (Mihai Şora, Sorin Ilieşiu, Vladimir Tismăneanu, Sorin Alexandrescu, Mircea Cărtărescu).
În România, 9 martie a fost declarată Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti din perioada 1944-1989, prin Legea nr. 247/2011, ca o zi comemorativă a celor care s-au opus regimului totalitar comunist. S-a ales ziua de 9 martie pentru a coincide cu Ziua pomenirii sfinților 40 de mucenici, o sărbătoare din calendarul ortodox.
Ocuparea țării: La sfârșitul celui de-al doilea război mondial în 1944, România a fost ocupată de armata sovietică pentru următorii 13 ani. Țara a intrat în sfera de influență a URSS. Moscova și-a impus oameni la conducerea țării și a sprijinit acapararea tuturor instituțiilor statului de către comuniști – la 6 martie 1945 era instaurat primul guvern condus de comunişti (Petru Groza), iar regele a fost obligat să abdice la 30 dec. 1947. Au fost distruse toate elementele democrației, care a fost înlocuită cu un regim totalitar ce a durat până în decembrie 1989. Pluralismul politic a fost eliminat. Proprietatea privată a fost limitată. La un moment dat s-au închis granițele. Deţinerea valutei a fost interzisă. Ascultarea posturilor de radio străine şi cititul cărţilor trimise din străinătate nu erau acceptate. Controlul de constituționalitate a legilor nu exista. Procurorii erau un instrument executiv al partidului unic. Justiția avea ca misiune înfăptuirea politicii socialiste de stat. Procesele erau rapide, pedepsele foarte mari, iar din completele de judecată făceau parte asesori populari. Sistemul de penitenciare ținea de Ministerul de Interne. Securitatea statului putea ea însăși să desfășoare anchete penale și să rețină oameni, chiar fără judecată. Miliția era un organ represiv al statului.
Rezistența: O parte a populației a sperat la o eliberare de armata de ocupație și de comuniști și s-a opus noului regim politic. Dizidența a îmbrăcat diverse forme. Orice opoziție era, însă, înăbușită violent. Politicieni din partidele tradiționale – liberali, țărăniști, conservatori – au fost arestați și unii au murit în închisoare. Jumătate din liderii politici și religioși care au contribuit la înfăptuirea Marii Uniri au fost întemnitați. Studenții bănuiți că ar fi colaborat cu legionarii au fost arestați și maltratați în închisori („Experimentul Pitești”). Ofițeri din armata română care luptaseră alături de trupele germane împotriva rușilor au fost judecați drept criminali de război. S-au derulat persecuții religioase: preoți și credincioși închiși, culte desființate, lăcașuri de cult închise sau dărâmate. Până la începutul anilor 70 au existat grupuri de partizani care trăiau ascunși și hărțuiau armata sovietică și pe comuniști, iar ei și familiile lor erau vânați de securitate. Țăranii care se opuneau colectivizării au fost arestați sau omorâți. Pentru dezrădăcinarea românilor, s-a procedat la deportări în străinătate. Alte persoane au fost date afară de la locul de muncă, li s-a interzis accesul în anumite unități de învățământ, au fost mutate forțat în alte localități sau li s-a impus domiciliu obligatoriu. Presa și cărțile erau supuse cenzurii.
Deținuții politici: Potrivit Raportului final întocmit în anul 2006 de Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în categoria deţinuţilor politici intră toţi cei care au fost privaţi de libertate din motive politice, fiind închişi în penitenciare, aresturi ale Securităţii, locuinţe conspirative, lagăre de muncă, zone de deportare sau spitale psihiatrice. Numărul închisorilor şi al altor locuri de detenţie a fost de peste 130. Perioada în care numărul deţinuţilor politici a fost foarte mare în ţara noastră se întinde din primăvara anului 1948 până în vara anului 1964; după acest an, au existat în continuare deţinuţi politici, dar numărul lor a fost mai mic. Prin închisori, lagăre şi alte locuri de detenţie şi deportare au trecut 2 milioane de oameni. Acest număr nu cuprinde cetăţenii asasinaţi în luptele din munţi, fără judecată, sau fără a trece prin închisori.
Legi reparatorii: Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri; OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist instaurat în România; Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Drepturile sunt susţinute şi protejate prin Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România. Documente personale ale celor deţinuţi se pot găsi la Arhivele Statului sau la Arhivele Naţionale Militare. De recuperarea memoriei actorilor implicați în evenimente cruciale ale istoriei recente, victime sau torționari se ocupă CNSAS. Analiza ştiinţifică despre regimul comunist şi Securitate, precum şi exilul românesc o face IICCMER.
