„ Tehnocrații au ușurat verificarea șefilor Parchetelor de către ministru”
Un titlu dintr-un ziar de azi ne anunță că „Tehnocrații au ușurat verificarea parchetelor de către ministru”. Informația se bazează pe o afirmație a unui fost ministru care nu este nici explicată, nici combătută de jurnalist. Făcând legătura între titlul articolului și susținerea clară din finalul său cu privire la verificarea actualilor procurori Kovesi și Lazăr, oricine trage concluzia că ministrul poate face această verificare numai pentru că Guvernul tehnocrat a făcut modificarea de anul trecut prin OUG 78 amintită în text.
Lucrurile stau în felul următor:
În Legea nr. 304 privind organizarea judiciară, apărută în 2004 se scrie la art. 66 alin. (1): „Ministrul
justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la
cererea CSM, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurorii
inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, din Parchetul Naţional Anticorupţie, din parchetele de pe
lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi”.
Între timp au dispărut procurorii inspectori de la parchete, PNA a
fost transformat în DNA, legea s-a republicat, iar normele aplicabile
azi cu privire la aspectul de mai sus sunt cuprins la art. 69 alin. (1) „Ministrul
justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la
cererea CSM, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori
anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul-şef al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul- şef al Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ori
de ministrul justiţiei”.
Ultima modificare a fost făcută, într-adevăr, prin OUG nr. 78/2016. Însă prin art 26 din aceasta doar se adaugă „DIICOT” în textul de lege. Așadar, OUG a tehnocraților nu conferă niciun drept nou ministrului justiției.
Adevărul este cu totul altul: după o scăderea în 2016 față de anul precedent, încrederea românilor în Justiție începe în acest an, din nou, să crească. Oricum, chiar și în aceste condiții, Justiția se mențină la distanța considerabilă de Executiv și Legislativ, aflate în depreciere continuă.
In Eurobarometrul
din iulie a anului trecut s-a constat că încrederea în Justiție a
ajuns la 35%, cea în Guvern la 24%, iar cea în Parlament la 14%. În aprilie 2016 încrederea în DNA era la nivelul de 60%.
În acest an s-a realizat un sondaj național
care a relevat că încrederea în Justiție a ajuns la 37%, în timp ce în
Guvern mai au încredere doar 21% din români. Nu există date distincte
pentru Parlament în primele luni din acest an, dar ultimul sondaj existent, realizat în noiembrie anul trecut, a relevat că nivelul încrederii în legislativ a ajuns la 10%.
Mi-am propus ca pe parcursul mai
multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în
legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației
și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj
tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de
aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de
vedere științific.
Mitul pe care îl analizez acum a fost făcut public în anul 2005, după o întrerupere de 15 ani.
De la Procuratură la Ministerul public.
În cărţile de drept procesual penal din perioada comunistă se spune că
procurorul reprezenta statul, care era parte în procesul penal (iar
cauza era un fel de „Statul versus X”). Noua Constituţie din 1991 avea să schimbe procurorul din veghea Procuratură (ce urma modelului sovietic al Prokuratura) în alt tip de procuror din cadrul Ministerului Public (construit după exemplul francez al Le ministère public).
Reforma Parchetului.
Instituţia procurorului este în continuă reformă: prin legea de
organizare judecătorească din 1992 sistemul este politizat căci
procurorul este declarat ca fiind subordonat şefului ierarhic,
Procurorul General este numit de Preşedintele României la propunerea
ministrului justiţiei, ministrul justiţiei este cel care numeşte şefii
în parchet şi tot el poate da dispoziţie unui procuror de a se începe
urmărirea penală sau a exercita o cale de atac. În 1997 ministrul pierde
atribuţia de a da ordine procurorilor. La revizuirea Constituţiei din
2003 procurorul pierde atribuţia de a aresta în favoarea judecătorului.
Prin noua lege de organizare judiciară din 2004 se arată că prorurorul
şef poate da dispoziţii obligatorii numai în scris şi motivat, iar în
anul 2005 procurorul este declarat independent în soluţiile adoptate.
Reluarea mitului. În
anul 2005, un important om de afaceri din România, urmărit penal pentru
înşelăciune, spălare de bani şi delapidare, a făcut afirmaţia că „procurorul nu e magistrat, ci e avocat al statului”.
Ideea venea cumva din SUA, unde procurorul este parte dintr-o structură
a Ministerului Justiţiei condusă de Attorney General care este membru
din Guvern; evident, sistemul american e diferit de cel european, dar
asta nu mai observă nimeni. Ideea este apoi preluată de un jurnalist
devenit patron de media care la rândul lui a fost investigat şi apoi
condamnat pentru manipularea pieţei de capital. Iar recent am văzut reluată această idee la preşedintele Senatului: „Procurorii sunt agenți ai statului și sunt putere executivă, dar din păcate viciul pornește chiar de la Constituție”.
Combaterea mitului (1): procurorul este magistrat.
Toţi cei care susţin că procurorul nu este magistrat încearcă să nege
dispoziţii legale extrem de clare privind statutul procurorului. Astfel,
art. 133 din Constituţie spune că preşedintele CSM se alege dintre magistraţii care sunt judecători şi procurori; art. 98 şi art. 99 lit s din Legea 303/2004
arată că judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru anumite
fapte de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei
de magistrat. Art. 18 din Legea 317/2004 stabilește că Senatul (sic!) validează lista cuprinzând magistraţii aleşi
ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, Iar denumirea
secțiunii a patra din cap. 4 este „Atribuţiile CSM în domeniul
răspunderii disciplinare a magistraţilor”. Alte articole incidente le-am menţionat AICI.
Combaterea mitului (2): procurorul nu este al statului.
De fapt, cei care susţin că procurorul nu este un magistrat nici nu
prea sunt interesaţi de denumirea de gen dată procurorului, ci îi
interesează cât sunt aceştia de independenţi. Pentru că ei utilizează ca
argument o dispoziţie constituţională potrivit căreia „Procurorii îşi
desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al
imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art. 132 alin. 1),
de unde ei trag concluzia că ministrul ar fi şeful procurorilor şi că
acestea le-ar putea da ordine, deci procurorii ar lucra pentru…stat,
ei nu ar fi independenţi aşa cum sunt judecătorii. Numai că respectivii
uită ce tocmai a spus articolul precedent şi anume că procurorii sunt
cei prin care îşi exercită atribuţiile Ministerul Public care reprezintă
interesele generale ale societăţii (art. 131).
Aşadar, legea supremă în stat arată că procurorii îşi desfăşoară
activitatea nu în interesul statului (înţeles ca o grupare mică de
oameni ce exercită puterea prin care guvernează la un moment dat), ci în
interesul societăţii (adică al tututor oamenilor de pe teritoriul
României). Mai mult, legile în vigoare în prezent nu acordă nici
ministrului, nici premierului, niciunei alte entităţi politice sau
statale din afara ierarhiei parchetelor vreo legătură cu activitatea
judiciară a procurorilor.
Aşa se explică şi deciziile Curţii Constituţionale, unde se arată: Procurorul nu este un reprezentant al statului, ci un organ al legii” (dec.68/2005); Ministerul Publică reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii,
şi nu exclusiv interesele anumitor persoane sau categorii de persoane –
statul, autorităţile publice, persoanele fizice, alte persoane (dec.345/2006). Potrivit Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice (dec.681/2005 şi dec.307/2014).
.
Concluzie. În România
procurorul reprezintă Societatea. Nu un grup de interese, ci interesul
general. Nu interesul publicului, ci interesul public. Prin urmare
procesul penal nu se desfăşoară între Guvern şi inculpat, ci între
societate şi inculpat. Deci procurorul nu este nici avocat, nici agent
al Guvernului (Statului) şi acesta este trendul în toată Europa. Aşadar,
cel de-al zecelea mit despre justiţia română este demontat.
Mitul potrivit căruia am trăi într-o
republică a procurorilor este relativ recent. El vrea să exprime faptul
că procurorii ar fi atât de puternici încât până şi judecătorii se tem
de ei. Ca urmare, eventualele abuzuri ale procurorilor nu ar putea fi
sancţionate, actele ilegale nu ar fi infirmate şi oamenii nevinovaţi ar
suferi din pricina procurorilor, fără ca judecătorii să îşi
îndeplinească rolul de garanţi ai drepturilor şi libertăţilor omului.
Cele mai grave măsuri cu privire la o
persoană sunt, desigur, cele care vizează libertatea sa fizică:
arestarea preventivă şi condamnarea la privare de libertate.
1. Cu privire la condamnare, am arătat în Demitizarea – ep.6
că în ultimii 5 ani sunt 76,37% de condamnaţi de către judecători
dintre persoanele trimise în judecată de procurori (procent egal cu cel
al altelor state europene) şi 23,27% de persoane trimise în judecată de
procurori care au ajuns în penitenciar ca urmare a condamnării de către
judecători. Ca urmare nu este adevărat că judecătorii ar confirma toate
acuzele formulate de procurori.
.
2. Cu privire la arestarea preventivă, am arătat în Demitizarea – ep.7
că dintre persoanele trimise în judecată 14% sunt în stare de arest
preventiv. Iată ce spun datele statistice oficiale (date tabelare fond şi recurs) cu privire la modul în care se decide arestarea:
2.1. datele pe anul 2014
DNA şi DIICOT au solicitat luarea,
prelungirea sau înlocuirea măsurii arestării preventive în 1140 situaţii
şi judecătorii au admis astfel de solicitări în 355 de situaţii. Au
fost admise 50 de contestaţii, dar nu putem şti dacă sunt ale
inculpaţilor arestaţi sau a procurorului dacă nu a fost arestat
inculpatul. Având în vedere obiectul articolului meu, voi considera
situaţia cea mai grea, şi anume că ar fi vorba de contestaţii admise
pentru procurori. Ca urmare, din totalul măsurilor de DNA şi DIICOT
judecătorii au admis cel mult 405 cereri, adică 35,52%. 178 de mandate de arestare au fost emise in dosarele DNA, din care 8 pentru deputaţi şi unul pentru un senatori.
Procurorii de la celelalte unităţi de
parchet au solicitat luarea şi prelungirea în 5431 situaţii şi
judecătorii au admis-o în 2074. Au mai fost 124 de contestaţii admise şi
nici aici nu ştim cui apaţin, aşa că voi considera că sunt contestaţii
ale procurorilor. Rezultă că judecătorii au admis cel mult 40,5% din cererile procurorilor.
.
2.2. datele pe anul 2013
Ca punct de referinţă am luat anul
anterior. Nu avem date separate pe DNA/DIICOT, ci numai cu privire la
activitatea tuturor procurorilor, iar aici nu avem date cu privire la
soluţia de admitere a propunerilor în cazul Judecătoriilor.
Aşadar, procurorii de la tribunale,
curţile de apel şi ICCJ au solicitat luarea şi prelungirea în 4099
situaţii şi judecătorii au admis 1814 solicitări, la care se adaugă
contestaţiile admise în număr de 316. Adică judecătorii au admis cel
mult 52% din solicitări.
Dacă se iau în calcul şi cererile de arestarea preventivă înaintate Judecătoriilor, se ajunge la un total solicitat de 10.082.
.
2.3. datele pe anul 2012
Nu avem decât numărul de propuneri de
arestare şi prelungire a arestării pentru Judecătorii, Tribunale şi
Curţile de Apel. Numărul este 10322.
.
2.4. datele pe anul 2015
O să se spună ca în acest an, 2015,
lucrurile stau altfel, căci `s-a văzut la TV că au fost mai multe
arestări`. Haideţi să vedem ce spune statistica cu datele adunate din
ianuarie până azi:
DNA şi DIICOT au solicitat luarea,
prelungirea şi înlocuirea măsurii arestării preventive în 664 situaţii
şi judecătorii le-au admis în 207 situaţii. La acestea se mai adaugă
maxim 19 contestaţii admise. Deci, judecătorii au admis cel mult 34% din cererile procurorilor DNA şi DIICOT.
Procurorii de la celelalte unităţi de
parchet au solicitat luarea şi înlocuirea în 2401 situaţii şi
judecătorii au admis 926 de solicitări, la care se adaugă maxim 84
contestaţii admise. Deci, judecătorii au admis maxim 42% din cererile procurorilor.
.
Concluzii
Aşadar, după intrarea în vigoare a noilor coduri penale în 1 febr.2014, cererile de arestare preventivă solicitate de către procurori au scăzut cu o treime, raportat la anii anteriori. Din solicitările procurorilor de arestare sau de prelungire a arestării cel mult 40% sunt admise de către judecatori, iar procentul este de 35 pentru cererile formulate de DNA şi DIICOT. Dintre cei trimişi în judecată de către procurori, trei sferturi sunt condamnaţi şi sub un sfert ajung să fie condamnaţi cu executare în regim de penitenciar.
Prin urmare, cel de al nouălea mit, intens circulat în aceste zile în spaţiul public, este zdrobit de o evidenţă obiectivă care nu poate fi contrazisă: judecătorii sunt independenţi în raport cu procurorii şi acest lucru este relevat inclusiv de gradul redus al cererilor admise de judecători raportat la solicitările făcute de procurori.
Mi-am propus ca pe parcursul mai
multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în
legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației
și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj
tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de
aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de
vedere științific.
Pentru că în ultima vreme tot se propagă
ideea unor excese sau abuzuri cu privire la arestare, am alcătuit
câteva explicaţii despre arestarea preventivă pentru ca publicul să le
ia în calcul când receptează informaţii vehiculate în spaţiul public:
1. Oamenii legii acţionează potrivit unei proceduri expres prevăzute de lege
şi care consacră garanţii menite să ocrotească drepturile omului şi să
preîntâmpine comiterea de erori. Astfel, procedura implică următorii
paşi:
în cursul urmăririi penale procurorul decide inculparea unei
persoane când are probe că persoana a comis o infracţiune, după care
propune arestarea preventivă sau la domiciliu, dacă crede că se impune
şi numai dacă sunt întrunite motivele legale despre care am vorbit AICI;
judecătorul de drepturi şi libertăţi este cel care soluţionează
propunerea putând să accepte propunerea, să o respingă sau să ia o
măsură preventivă mai uşoară (control judiciar, control judiciar pe
cauţiune, arest la domiciliu);
cel nemulţumit de soluţia astfel dată o poate contesta şi judecătorul de la instanţa superioară o va putea menţine sau modifica;
arestarea preventivă se dispune pentru 30 zile. La împlinirea
termenului, numai dacă este necesar, procurorul cere prelungirea şi
paşii de mai sus – soluţionare de judecător şi apoi contestaţie – se
repetă; cu prelungiri succesive, măsura arestării preventive nu poate
depăşi 180 zile în cursul urmăririi penale;
dacă cel arestat este trimis în judecată, judecătorul de cameră
preliminară verifică în mod obligatoriu necesitatea menţinerii măsurii,
iar pe parcursul judecăţii completul verifică periodic acest lucru la un
interval de maxim 60 zile. Măsura arestării preventive nu poate depăşi
un termen rezonabil, dar cel mult o jumătate din maximul pedepsei legale
pentru acea infracţiune;
pe parcursul stării de arest, dacă durata măsurii expiră sau dacă
motivele care au stat la baza luării sale dispar, organul judiciar e
obligat să revoce măsura;
pe parcursul stării de arest inculpatul are dreptul să ceară
revocarea sau înlocuirea măsurii şi atunci paşii de mai sus –
soluţionare şi contestaţie – se repetă.
Aşadar, cu privire la măsura preventivă a
unui inculpat, decid trei, dar uneori chiar nouă sau mai mulţi
magistraţi, ceea ce este menit să diminueze până la excludere
posibilitatea vreunei erori. Mai mult, în toate aceste proceduri
inculpatul trebuie să fie prezent şi el este asistat de avocat în mod
obligatoriu – ales de el, iar dacă nu are primeşte unul din oficiu. În
fine, ca o ultimă garanţie de corectitudine, toate hotărârile cu privire
la arestare trebuie motivate, căci judecătorii nu pot decide cum vor
ei, aşa cum am arătat AICI.
2. În România arestarea preventivă nu este obligatorie (ca în SUA, de pildă) şi nu constituie o regulă, aşa cum ne arată statistica indicată AICI. Astfel, dintre persoanele trimise în judecată mai puțin de o șesime sunt în stare de arest;
3. Există diferenţe între motivele de arestare şi cele care stau la baza unei soluţii definitive, aşa cum am arătat AICI. Astfel încât este posibil şi legal ca o persoană arestată în cursul procesului să fie în final achitată,
după cum e posibil ca o persoană cercetată în stare de libertate să fie
în final condamnată cu executare în penitenciar – asta nu înseamnă
automat că s-a comis vreo greşeală/abuz de către organul judiciar. Tot
aşa cum sub o treime dintre persoanele trimise în judecată ajung în
penitenciar – dar asta nu înseamnă automat că s-a comis vreo
greşeală/abuz la trimiterea lor în judecată.
4. Dacă s-a constat în justiţie că o persoană a stat în arest în mod nelegal ea va fi despăgubită de Stat
în urma unui proces civil, potrivit procedurii descrisă în art. 538-542
C.proc.pen. Aceasta nu înseamnă automat că există o culpă a
judecătorilor care au dispus/menţinut/prelungit măsura. Dacă se
dovedeşte o atare culpă însă (de ex, că s-a luat măsura pentru alte
infracţiuni decât cele la care permite legea arestarea, ori s-a dispus
arestarea peste termenul legal, ori s-a dispus arestarea într-un alt
cadru decât cel procesual), statul va recupera prejudiciul de la
persoana vinovată de producerea erorii – magistrat sau orice altă
persoană vinovată (martori, experţi, grefieri etc).
Aşadar, acest al optulea mit despre
justiţie este demontat: arestările nu se fac în mod arbitrar, ci
potrivit legii. Dacă legea este prea permisivă sau prea restrictivă, nu
ţine de magistrat. Dacă sunt încălcări ale legii în procedura de
arestare, există proceduri prin care acestea vor fi îndreptate şi,
eventual, cei nedreptăţiţi să fie despăgubiţi.
„Judecătorii arestează tot atât de mult ca pe vremea când arestau procurorii”
Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur
prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și
care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu
intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente
de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi
asum anumite inexactități din punct de vedere științific.
Acest mit referitor la numărul de arestări din România a fost creat
de unii avocați și a fost intens vehiculat între anii 2003-2010,
probabil ca un fel de „justificare” din partea lor către clienții a
căror privare de libertate nu o puteau evita. Era mult mai simplu de
dat vina pentru arestare pe judecător, care întocmai ca și procurorul de
ieri, chipurile aresta pe oricine. Numai că adevărul este altul și aduc
în sprijinul susținerii mele o statistică referitoare la numărul de
arestări, începând cu anul 1990 și până în prezent:
ARESTEAZĂ PROCURORII
inculpați persoane fizice trimişi în judecatănumăr
inculpaţi persoane fizice trimişi în judecată în stare de arest preventivnumăr
inculpaţi persoane fizice trimişi în judecată în stare de arest preventiv procente
1990
52.715
23.597
44,76 %
1991
82.112
29.604
36,05 %
1992
91.375
29.403
32,17 %
1993
102.499
30.452
29,70 %
1994
107.857
30.075
27,88 %
1995
117.296
29.687
25,30 %
1996
115.948
27.156
23,42 %
1997
119.222
27.800
23,31 %
1998
99.920
19.351
19,36 %
1999
75.743
15.210
20,08 %
2000
68.483
16.508
24,10 %
2001
81.948
19.677
24,01 %
2002
74.272
17.131
23,06 %
2003
68.658
12.583
18,32 %
Media anuală
23.445
26,53 %
ARESTEAZĂ JUDECĂTORII
2004
65.418
8.941
13,66 %
2005
59.407
8.265
13,91 %
2006
52.943
7.146
13,49 %
2007
47.787
5.205
10,89 %
2008
45.073
5.473
12,14 %
2009
49.743
6.984
14,04 %
2010
56.949
8.659
15,20 %
2011
60.980
8.941
14,66 %
2012
59.739
9.988
16,71 %
2013
65.711
10.431
15,87 %
2014
50.342
7.040
13,98 %
Media anuală
7.916
14,05 %
Așadar, în perioada 1990-2003, arestările reprezentau 26,53% din
numărul celor trimiși în judecată. În perioada 2004-2014, arestările
scad la 14,05%. Cum se explică această schimbare? Potrivit legislației
din Codul de procedură comunist aprobat în 1968 procurorul avea
competența de arestare preventivă a celor urmăriți penal, aspect păstrat
pentru mulți ani și în perioada postrevoluționară. În iunie 2003, în
cauza Pantea vs România,
statul nostru este condamnat de către CEDO, constatându-se că potrivit
legislației de la acea vreme procurorul nu întrunește condițiile de
independență și imparțialitate și numai un magistrat având aceste
caracteristici ar trebui să ia măsura arestării. Ca urmare, odată cu
revizuirea Constituției în octombrie 2003, atribuția de arestare trece de la procuror la judecător.
Cifrele de mai sus ne arată, în mod neechivoc, că judecătorii
arestează astăzi mai puțin decât arestau procurorii. Și astfel, al
șaptelea mit despre justiție a fost demontat..
„Arestarea este regula în procesul penal românesc”
Mi-am propus ca pe parcursul mai
multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în
legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației
și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj
tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de
aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de
vedere științific.
Acest mit este intens susținut atât de cei implicați în dosare penale, cât și de către cei care „luptă” împotriva… anticorupției. Analizarea lui presupune cercetarea legislației (pentru a vedea dacă presupusa regulă este impusă de vreun act normativ) și studierea practicii judiciare (pentru a vedea dacă presupusa regulă se verifică în practică).
1. Potrivit legislației noastre arestarea nu este obligatorie.
În România nu există vreo reglementare
legală cum că persoana față de care se derulează un proces trebuie
arestată (cum este, de exemplu, în SUA, unde un suspect este reținut
imediat ce a fost identificat, este luat în custodie de poliție, de unde
într-un termen scurt este dus în fața unui judecător care va decide
dacă respectivul este pus în libertate pe cauțiune sau rămâne mai
departe în stare de arest). Astfel că, indiferent ce infracțiune ar
comite o persoană, ea va fi arestată de judecător numai dacă sunt
îndeplinite condițiile la care m-am referit în Demitizarea ep. 5.
Mai mult, dacă față de o persoană trebuie luată o măsură preventivă,
organul judiciar nu are voie să se orienteze direct spre arestare, ci va
analiza și motiva care dintre cele cinci măsuri posibile este mai adecvată în cauză
(în ordinea severității lor, măsurile sunt: reținerea, controlul
judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu,
arestarea preventivă).
2. Să vedem ce se întâmplă în practică.
Am procedat la o cercetare a datelor statistice pe ultimii 10 ani de zile. Iată-le în următorul tabel:
Perioada
inculpați persoane fizice trimişi în judecată
inculpaţi persoane fizice trimişi în judecată arestaţi preventiv(număr-procente*)
condamnați definitiv(număr-procente*)
condamnați la pedeapsa închisorii cu executare(număr-procente*)
2005
59.407
8.265 – 13.9%
65.682 – 110.7%**
22.658 – 38.1%
2006
52.943
7.146 – 13.5%
56.075 – 105.9%**
18.678 – 35.2%
2007
47.787
5.205 – 11.9%
46.127 – 96.5%
14.973 – 31.3%
2008
45.073
5.473 – 12.1%
36.795 – 81.6%
11.804 – 26.1%
2009
49.743
6.984 – 14%
34.226 – 68.8%
10.542 – 21.1%
2010
56.949
8.659 – 15.2%
41.891 – 73.5%
13.813 – 24.2%
2011
60.980
8.941 – 14.6%
47.577 – 78%
14.362 – 23.5%
2012
59.739
9.988 – 16.7%
49.188 – 82.3%
14.697 – 24.6%
2013
65.711
10.431 – 15.8%
47.133 – 71.7%
13.700 – 20.8%
2014
50.342
7.040 – 13.9%
***
***
TOTAL-ultimii 10 ani-ultimii 5 ani
14.16%15.24%
85.44%76.37%
27.21%23.27%
*procentul s-a calculat prin raportare la numărul celor trimiși în judecată; **cifrele depășesc 100% ca urmare a finalizării unor dosare provenind din stocul anilor precedenți; ***date în curs de agregare
Cifrele de mai sus ne arată următoarele:
– nu toți cei față de care se desfășoară
urmărirea penală (adică aceia care sunt cercetați de către poliția
judiciară și parchet) sunt ținuți în stare de arest preventiv. Atunci
când procurorul decide trimiterea în judecată a celor urmăriți penal, în
medie 15% sunt inculpați aflați în stare de arest preventiv. Acest procent este, evident, departe de a fi caracterizat ca fiind regulă;
– când judecătorul ajunge la concluzia
că acuzele procurorului sunt întemeiate și numai dacă probele au fost
obținute legal, instanța dispune condamnarea – rata condamnării în România ultimilor 5 ani este de 75%
raportat la cazurile propuse de procurori. Aceste cifre atestă că
judecătorii nu împărtășesc întotdeauna opinia procurorilor, așa cum
susțin unii pentru a insinua existența unor legături nepotrivite între
judecători și procurori;
– dintre persoanele condamnate, 30% sunt sancționate cu pedeapsa închisorii în penitenciar,
pentru celelalte adoptându-se alte măsuri, neprivative de libertate.
Prin urmare, maxim un sfert din cei trimiși în judecată de către
procuror ajung în închisoare ca urmare a soluției instanței.
– să mai reținem că numărul
celor privați de libertate la sfârșitul procesului a fost întotdeauna
mai mare decât numărul celor privați de libertate în timpul procesului.
Nu numai numărul celor condamnați definitiv, ci chiar dacă ne raportăm
doar la numărul persoanelor care ajung în penitenciar în urma
procesului, acesta este mai mare decât numărul persoanelor arestate în
timpul procesului (evident, nu întotdeauna între cei condamnați și cei
arestați există o corespondență totală – despre situațiile de
despăgubiri acordate de stat victimelor erorilor judiciare am vorbit în Demitizarea ep.3).
În concluzie:
Nu avem cum să cunoaștem un număr exact al persoanelor care comit
infracțiuni în România. Dar știm că, dintre persoanele reclamate la
organele de urmărire penală, o parte este trimisă în judecată. Dintre
persoanele trimise în judecată mai puțin de o șesime sunt în stare de
arest (este adevărat că uneori sunt discutabile motivele care au stat la
baza luării măsurii sau cele care au fost luate în considerare pentru a
se dispune o anumită măsură preventivă dintre cele cinci; nu neg că
există asemenea situații, dar altul a fost obiectul analizei de față).
Nu toți cei arestați sunt condamnați (la pedeapsa închisorii), ci sub o
treime dintre persoanele trimise în judecată ajung în penitenciar.
Așadar, al șaselea mit, cum că „În România arestarea este regula” a fost demontat.
„Corb la corb nu-și scoate ochii” sau „Magistrații nu răspund în vreun fel”
Acest mit aparține exclusiv celor din afara sistemului, justițiabili sau nu. El atestă convingerea oamenilor că magistrații
pot adopta orice fel de comportament, pot face ceea ce vor în dosare,
pot da orice soluții vor și nimeni nu îi trage la răspundere.Ei
bine, nu este deloc așa: există un sistem de răspundere foarte bine pus
la punct, care întrece în rigoare și în rezultate multe alte sisteme
publice din România.
Răspundere penală. Începând din anul 2005 până azi
au fost condamnați penal pentru corupție un număr de 28 de procurori și
25 de judecători. Condamnările au fost pronunțate de completele de
judecată din cadrul secțiilor penale ale curților de apel sau ICCJ. În
mod automat, dacă nu au demisionat mai înainte, CSM a dispus excluderea
din magistratură la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Răspunderea disciplinară. În perioada 2005-2014 CSM a sancționat un
număr de 98 de judecători și 42 de procurori. Precizez că un magistrat
sancționat disciplinar nu poate participa la concursul pentru promovarea
în funcție de execuție sau la cel pentru numirea în funcție de
conducere timp de trei ani și niciodată nu va putea fi promovat
judecător la instanța supremă.
Răspunderea deontologică. CSM a constatat încălcarea obligației de a respecta Codul deontologic pentru
4 procurori și 8 judecători din 2005 până acum. Hotărârea CSM a fost
avută în vedere de comisia de evaluare de la instanța/parchetul unde
activa fiecare din acești magistrați.
Răspunderea administrativă. Magistrații sunt
evaluaţi o dată la 3 ani, de către o comisie alcătuită din șeful
instanței/parchetului și alți doi colegi aleși de către colectiv. La
ultima evaluare, 1% din numărul total al magistraților (care este de 7.400) nu au obținut calificativul „foarte bine”.
Cei care obțin un alt calificativ decât „foarte bine”, timp de trei ani
nu pot fi promovați în funcție de execuție sau numiți în funcție de
conducere și timp de nouă ani nu pot ajunge judecători la instanța
supremă.
Răspunderea civilă. Începând cuanul
2006 avem 566 de situații în care Statul a fost obligat de instanțe
naționale să plătească despăgubiri pentru erori judiciare, dar niciuna
în care Statul să recupereze sumele de bani respective de la vreun
magistrat sau alt funcționar ori persoană care ar fi cauzat acea eroare.
Aceasta pentru că nu a fost stabilită forma de vinovăție a
relei-credințe sau gravei neglijențe a celui care a promovat situația
generatoare de daune.
Există, deci, cinci forme de răspundere a magistraților.
Ele arată că magistrații răspund cu libertatea, profesional sau
material pentru fapte ori acte ce au legătură sau nu cu funcția lor. Mai
mult, în urma consultării unor statistici oficiale am arătat că sute de
magistrați au fost trași la răspundere în ultimii zece ani pentru
încălcări ale legii, codului sau regulamentelor noastre. Aceste
sancțiuni au fost aplicate de structuri numite „comisii de evaluare”,
„secții de disciplină” sau „complete de judecată” care sunt alcătuite în
exclusivitate din magistrați.
Așadar, am demonstrat că magistrații au tras la răspundere alți magistrați și asta nu în puține cazuri. Prin urmare, cel de-al treilea mit conform căruia „Corb la corb nu-și scoate ochii” este demontat.
Avocatura.com și judecătorul Cristi Danileț, membru CSM, demontează miturile existente despre justiția românească, într-o rubrică pe care nu aveți voie să o ratați. Mitul de azi: este justiția a treia putere în stat? Mai jos, Cristi Danileț clarifică lucrurile…
Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Îmi doresc dacă nu să spulber iluziile care acoperă (a se citi „înnegresc”, dar și „ascund”) sistemul în care îmi desfășor cu pasiune activitatea, măcar să provoc o dezbatere. Nu atât despre trecut, cât mai ales despre viitorul sistemului de justiție din România pe care nu îl mai văd deloc izolat cum era până nu demult, ci reașezat în mijlocul cetății.
Foarte des auzim afirmația „Justiția este a treia putere în stat”. Ei bine, nu e deloc așa.
În primul rând, trebuie știut că de cele trei puteri în forma pe care
le știm astăzi se vorbește pentru prima dată în celebra lucrare din
anului 1748 „Despre spiritul legilor” a baronului Charles de Secondat Montesquieu. Astfel, în primul paragraf al Cap. al VI-lea din Cartea a XI-a autorul
enumeră puterile: puterea legislativă, puterea executivă și puterea
judecătorească. Nu face o clasificare a lor, ci aduce doar argumente ale
necesității separării lor într-o republică.
În al doilea rând, dacă este să discutăm din punct de vedere legal,
trebuie știut că la noi în țară se menționează despre puteri în
Constituția României. Astfel, art. 1 alin. 4 prevede: „Statul se
organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor –
legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale”. Deci, nici legea noastră fundamentală nu face vreo ierarhie a puterilor ci, din contra, cuvântul „echilibru” ne conduce la ideea de egalitate, fără îndoială.
Justiția nu este a treia putere în stat: nu există temei să se facă o astfel de ierarhie și, chiar dacă ar exista, Justiția nu poate ocupa decât locul întâi. Ea este, de fapt, coloana vertebrală a societății democratice.(Judecătorul Cristi Danileț, membru CSM)
În al treilea rând, dacă este să discutăm din punct de vedere factual
și să găsim totuși criterii după care să comparăm cele trei puteri, am
constata următoarele:
– după numărul membrilor: Legislativul are 588 parlamentari,
Executivul e compus din 26 miniștri și Președintele țării, iar
Judiciarul cuprinde 7400 de magistrați (4500 de judecători și 2900 de
procurori);
– după modalitatea de recrutare: Președintele țării și parlamentarii
sunt aleși de cetățenii cu drept de vot pe baza unor criterii
subiective, miniștrii sunt numiți de către Parlament pe baza unor
criterii politice, magistrații sunt recrutați numai prin concurs și pe baza unor criterii obiective;
– după studii: nu sunt cerințe pentru studii minime în
vederea exercitării funcțiilor de parlamentar sau ministru, ori
președinte de țară, însă pentru magistrați este necesară licența în
drept;
– după criteriile de evoluție în carieră: ocuparea unor funcții de
conducere în camerele parlamentare se face prin votul colegilor, pe când
în sistemul de justiție promovarea la instanța sau parchetul
ierarhic superior ori ocuparea unei funcții de conducere se face numai
prin concurs;
– după durata mandatului: parlamentarii au mandat de 4 ani, miniștri
au un mandat care de regulă se suprapune peste durata mandatului
majorității parlamentare, Președintele țării are un mandat de 5 ani, magistrații au însă un mandat până la vârsta de pensionare, adică minim 25 ani în profesie;
– după cuantumul indemnizației: parlamentarii câștigă lunar
sume între 4500 lei și 6100 lei net, miniștrii 6500 lei, președintele
țării 6700 lei, iar magistrații între 3000 lei (prima lună de
activitate) și peste 10.000 lei net (un judecător de la instanța supremă
sau un membru CSM);
– după modalitatea de răspundere: parlamentarii și miniștrii răspund penal sau civil în fața judecătorilor, dar asupra unui magistrat nu poate fi exercitată vreo formă de răspundere de către Legislativ sau Executiv;
– după cvorumul necesar pentru exercitarea funcției: pentru a fi
adoptată o lege este necesar să se reunească Plenul camerei și să voteze
în cvorumul legal (pentru legi organice – majoritatea membrilor; pentru
legi ordinare – majoritatea din cei prezenți); pentru a fi aprobată de
către Guvern o ordonanță, o ordonanță de urgență sau o hotărâre este
necesar să se adune cel puți jumătate din miniștri care adoptă actul
normativ prin consens; pe când o hotărâre judecătorească se adoptă de
completul de judecată (alcătuit la prima instanță dintr-un judecător, în
apel din doi, în recurs din trei; la ICCJ din trei judecători în primă
instanță și cinci judecători în recurs), nefiind deci necesar să se
reunească tot corpul judiciar pentru aceasta. Așadar, dacă
puterea legislativă se exercită de Plenul Parlamentului și cea executivă
de Plenul Consiliului de Miniștri, puterea judecătorească se exercită
chiar de către un singur judecător.
După cum se observă, fiecare criteriu de comparație din cele enumerate mai sus pune Justiția pe primul loc.
În concluzie, Justiția nu este a treia putere în stat: nu
există temei să se facă o astfel de ierarhie și, chiar dacă ar exista,
Justiția nu poate ocupa decât locul întâi. Ea este, de fapt, coloana vertebrală a societății democratice. Așadar, al doilea mit despre justiție a fost spulberat.
Mi-am propus ca pe parcursul mai
multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în
legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației
și magistraților. Îmi doresc dacă nu să spulber iluziile care acoperă (a
se citi „înnegresc”, dar și „ascund”) sistemul în care îmi desfășor cu
pasiune activitatea, măcar să provoc o dezbatere. Nu atât despre trecut,
cât mai ales despre viitorul sistemului de justiție din România pe care
nu îl mai văd deloc izolat cum era până nu demult, ci reașezat în
mijlocul cetății. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj
tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de
aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de
vedere științific.
Dacă deschizi televizorul la știrile de
la ora 5 al unui cunoscut canal de televiziune rămâi cu percepția că
România e o țară plină de ucigași, tâlhari și violatori. Seara, atenția
îți e captată de talk-show-urile pline de dezbateri asupra proceselor
aflate în derulare cu marii evazioniști și corupți. În cursul zilei, e
de ajuns să vezi o bandă galbenă cu înscrisul „breaking news” că deja
îți spui: „Ia să vedem cine a mai fost arestat!”.
Infracțiuni-pedepse-arestări. E clar, suntem în domeniul penal. Atât de
mult se vorbește de penal în România, încât s-a creat impresia că
justiția doar asta face: judecă pe cei care comit infracțiuni, iar pe
toți cei vinovați îi trimite la închisoare.
Ei bine, nu e deloc așa. Și voi
argumenta făcând referire la statistici oficiale pe care le deține
instituția în care îmi desfășor activitatea.
Toate instanțele din România au
soluționat anul trecut un număr de 2.408.240 dosare, dintre care 284.931
au fost penale – așadar, penalul reprezintă doar 12% din activitatea noastră.
Dosarele penale ajung la instanță prin
rechizitoriu al parchetului. Anul trecut au fost trimiși în judecată
65.711 inculpați, din care 10.431 în stare de arest – deci, nu toată
lumea, ci unul din șase inculpațieste arestat în cursul procesului
pentru a asigura desfășurarea normală a acestuia (probabil anul acesta
cifrele sunt mai mici, pentru că noul cod de procedură penală permite și
arestul la domiciliu, și controlul judiciar).
Anul trecut au fost condamnate definitiv
47.133 persoane, dintre care 12.891 la pedeapsa închisorii cu executare
în penitenciar – deci 72% din cei trimiși în judecată sunt condamnați și numai 20% ajung efectiv în închisoare (iar de anul acesta cifrele vor fi mai mici pentru că noul cod penal prevede și alte alternative).
Prin urmare, justiția română este o justiție cu precădere civilă.
Judecătorii români se ocupă zi de zi de protecția drepturilor
cetățenilor: rezolvă conflicte legate de proprietate, obligă la
respectarea contractelor încheiate ori anulează contracte, hotărăsc
drepturile asupra succesiunilor, stabilesc raporturi între soți care
doresc să pună capăt căsniciei sau între părinți și copii, restabilesc
raporturile de muncă între angajat și angajator, soluționează dispune
între societăți comerciale, veghează la respectarea legii de către
autoritățile publice – toate aceste în cadrul dosarelor ce au ca obiect
drepturi reale, drepturi de creanță, litigii comerciale (privind
profesioniștii), litigii de dreptul familiei, litigii de muncă, de
asigurări sociale, de drept fiscal, de contencios administrativ etc.
De altfel, aceeași este situația în
toată Europa. Este și motivul pentru care, în fiecare an începând cu
anul 2006, se celebrează inclusiv în țara noastră Ziua Europeană a Justiției Civile la 25 octombrie.
Așadar, primul mit e demontat: judecătorii
români se preocupă cu precădere de aspectele civile din viața
cetățenilor și reprezintă o autoritate apropiată de aceștia. Anual, 3-4 milioane de cetățeni adulți ajung în fața lor.
Mi-am propus ca pe parcursul mai
multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în
legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației
și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj
tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de
aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de
vedere științific.
Mai ales spectacolele oferite de
mass-media au creat acest mit, care constă în convingerea că, odată ce
față de o persoană s-au demarat procedurile penale (a început urmărirea
penală, persoana a fost inculpată etc) și, mai ales, dacă ea a fost
arestată, atunci persoana este vinovată și sigur va fi condamnată.
Uneori, chiar și magistrații sunt neglijenți în această privință,
folosind în documentele procedurale formule categorice precum
„din probe rezultă că inculpatul a comis infracțiunea de….” (formulă
care echivalează, evident, cu antepronunțarea cu privire la soluția pe
fondul cauzei) în loc de cele rezervate gen „din probele
administrate până în prezent rezultă că inculpatul ar fi comis
infracțiunea de….”. Dar nu, nu este adevărat că din demararea unor
proceduri legale sau luarea unor măsuri procesuale s-ar putea deduce
automat și categoric concluzia că persoana respectivă este vinovată de
săvârșirea unei infracțiuni.
Să explic: o persoană nu este arestată
preventiv sau la domiciliu pentru că a comis o infracțiune. Căci dacă se
ajunge la concluzia certă că o persoană a comis o infracțiune și e
vinovată de acest lucru, atunci înseamnă că procesul s-a terminat și că
ea trebuie imediat condamnată.
Dar când vorbim de arestare, care este
PREVENTIVĂ (deci…previne ceva!), atunci trebuie știut că o persoană
POATE FI arestată când sunt îndeplinite două condiții cumulative
(art.223 Cpp):
Prima condiție: din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune;
A doua condiție diferă în funcție de categoria de infracțiuni comisă. Astfel:
– pentru infracțiuni grave (toate cele
sancționate de lege cu închisoare de 5 ani sau mai mare, precum și
pentru infracțiuni de omor, contra securității naționale, trafic,
terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori,
şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, corupţie):
privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică;
– pentru restul infracțiunilor: inculpatul se sustrage de la proces, sau încearcă să influenţeze martori ori să ascundă probe, sau face presiuni asupra victimei, sau pregătește/comite o nouă infracţiune. Așadar, arestarea se impune aici pentru a nu se afecta desfășurarea normală a procesului penal.
Așadar, dacă o persoană este arestată nu
înseamnă ca ea deja ar fi vinovată și, deci, că sigur va fi condamnată.
Ci necesitatea de a aresta o persoană se apreciază de judecător (însă
asta nu înseamnă „la bunul plac” al judecătorului), la propunerea procurorului, în condițiile de mai sus.
De regulă, o persoană este arestată la
începutul procedurii. Dar este posibil ca pe parcursul acesteia să se
ajungă la o altă concluzie decât cea inițială. De exemplu, dacă o
persoană este văzută de un martor cu un cuțit în mână, fugind de la
locul faptei – declarația martorului ocular și analiza urmelor de pe
arma crimei pe care s-a găsit sângele victimei sunt probe suficiente din
care să reiasă o bănuială (legea spune „rezonabilă”, ceea ce înseamnă
că oricine ar trebui să gândească la fel într-o asemenea situație) că
cel prins este autorul faptei de omor. Ca urmare, ea este arestată
imediat ce e prinsă, căci cele două condiții sunt întrunite: avem probe
cu privire la faptă (cadavru, cuțit cu sânge, martor ocular) și avem una
din cele patru situații (a încercat să fugă). Dar să zicem că pe
parcursul procesului se administrează probe din care rezultă o altă
versiune: victima fusese cea care l-a urmărit pe autor, aceasta se
lăudase anterior prin sat că dacă îl va întâlni pe autor se va răzbuna
pe el pentru un conflict mai vechi, victima a fost cel care l-a atacat
prima cu cuțitul pe autor și că acesta s-a apărat lovind mortal victima
cu acel cuțit, după care s-a speriat și a fugit de la locul altercației.
Ei bine, varianta inițială ajunge să fie acum infirmată, dar până se
stabilesc toate aceste lucruri autorul faptei de ucidere stă în arest.
La sfârșitul procesului, dacă nu chiar el a indus în eroare organele
judiciare, are dreptul să fie despăgubit de stat (fără însă ca statul să
se regreseze împotriva procurorului sau judecătorului, pentru că în
sarcina acestora, în situația de mai sus, nu se poate susține că aceștia
ar fi acționat cu rea-credință sau gravă neglijență).
În concluzie: În România nu
există cazuri de arestare obligatorie, indiferent cât de gravă ar fi
fapta, ci judecătorul va decide acest aspect. Cel arestat nu este
vinovat ci, chiar dacă și-a pierdut oarecum din putere, prezumția de
nevinovăție încă subzistă până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătorești (tot astfel, nu se poate spune că ar fi vinovată nici
persoana față de care s-a început urmărirea penală, ori față de care s-a
pus în mișcare acțiunea penală ori care a fost trimisă în judecată).
Aceasta pentru că, oricând până la sfârșitul procesului starea de
lucruri inițială se poate schimba. Astfel, cel de al cincilea mit despre
justiție a fost demontat.
„Corb la corb nu-și scoate ochii” sau „Magistrații nu raspund în vreun fel”
Mi-am propus ca pe parcursul mai
multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în
legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației
și magistraților. Îmi doresc dacă nu să spulber iluziile care acoperă (a
se citi „înnegresc”, dar și „ascund”) sistemul în care îmi desfășor cu
pasiune activitatea, măcar să provoc o dezbatere. Nu atât despre trecut,
cât mai ales despre viitorul sistemului de justiție din România pe care
nu îl mai văd deloc izolat cum era până nu demult, ci reașezat în
mijlocul cetății. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj
tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de
aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de
vedere științific.
Acest mit este exprimat în mod diferit,
dar toate formulările exprimă același lucru: foarte des îi auzim chiar
pe magistrați spunând că ei decid potrivit propriei lor convingeri, iar
pe justițiabilii nemulțumiți de soluțiile acestora îi auzim spunând că
magistrații decid cum vor ei. Și unii, și alții se înșală.
În primul rând, trebuie arătat că un
magistrat – fie judecător, fie procuror – nu poate instrumenta și
soluționa o cauză cum vrea el, adică în mod subiectiv, arbitrar, ci
numai potrivit unor reguli obiective pre-scrise, care sunt legile.
Astfel, judecătorul face parte dintr-o instituție numită instanță de
judecată, care ea și numai ea înfăptuiește justiția (art. 126 alin. 1 Constituție); or, justiția se înfăptuiește în numele legii (art. 124 alin. 1 Constituție) și judecătorii se supun numai legii (art. 124 alin. 3 Constituție). Cerințe asemănătoare există si pentru procurori, care își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității (art. 132 alin. 1 Constituție).
Prin urmare, magistratul este obligat să fie călăuzit de voința
generală atunci când soluționează o cauză concretă, aceeași care
guvernează legea adoptată de popor prin organul său reprezentativ; în
acest fel, magistratul însuși exercită în mod legitim puterea cu care a
fost învestit de suveran, care e poporul, căci puterea publică există
doar în interesul indivizilor care compun societatea.
În al doilea rând, un magistrat nu are
voie să se conducă după propria convingere atunci când soluționează o
cauză. A te conduce după propria convingere înseamnă a hotărî în mod
subiectiv, aspect de neacceptat atunci când e vorba de legi și justiție,
pentru care obiectivitatea este principiul ce trebuie urmat. De altfel,
în celebra decizie nr. 171/2001
Curtea Constituțională a României a stabilit în mod neechivoc că
judecătorii se supun numai legii (așa cum spune Constituția), nu și
propriei lor convingeri (așa cum spunea la acea vreme codul de procedură
penală). De altfel, in anii 1990-1991, atunci când se elabora
Constituția, Adunarea Constituantă a respins amendamentele formulate de
unii parlamentari cu privire la introducerea şi a altor criterii pentru
înfăptuirea justiţiei, cum ar fi acela ca judecătorii să se supună nu
numai legii, dar “şi conştiinţei lor” sau “intimei convingeri”, cu
motivarea că, într-un stat de drept, legea trebuie să absoarbă, prin
puterea ei, inclusiv convingerea intimă a judecătorului sau, altfel
spus, intima convingere nu poate să contravină legii. În final, Adunarea
Constituantă a adoptat formularea “în activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.
Se întâmplă uneori în practică ca un
judecător să aibă o convingere personală diferită de ceea ce dicteaza
legea. Indiferent cât de nedreaptă i s-ar părea o astfel de situație, el
e obligat să dea efect legii. Voi da două exemple, unul din materie
civilă și unul din materie penală.
Primul exemplu: să spunem că X îl
împrumută pe Y cu o sumă de bani. Pentru că Y nu restituie suma la
termenul convenit, X decide că îl acționeze în judecată civilă.
Judecătorul, analizând probele, constată că într-adevăr Y este dator:
există un contract de împrumut dintre X și Y, care nu este contestat de
Y, termenul de scadența s-a împlinit. Dar, cercetând procedura urmată,
constată că X nu a respectat termenul de 3 ani de zile de la scadență
prevăzut de Codul Civil în interiorul căruia trebuie formulată o
cerere de chemare în judecată. Ca urmare, judecătorul va respinge
acțiunea ca fiind tardivă. Y va fi mulțumit, pe când X va spune că a
pierdut „cu dreptatea în mână”.
Al doilea exemplu: să spunem că din
probele unui dosar rezultă că acuzatul a comis o crimă, astfel că
magistratul este convins 100% că respectivul este vinovat și trebuie
condamnat. Dar analizând modul în care au fost obținute probele,
constată că acestea sunt nelegale: martorii oculari au fost audiați mai
înainte de a se începe procesul penal și între timp unul a dispărut și
celălalt a decedat, analiza ADN a urmelor de pe cuțit a fost alterată
căci și alte persoane au pus mâna pe acesta înainte de sigilarea lui,
interceptările de unde rezulta că acuzatul se lăuda că el a comis fapta
nu fuseseră autorizate de un judecător. Logica sau poate chiar intuiția
îi spune judecătorul că cel din fața sa este criminalul. Dar regulile
care consacră drepturile omului și normele de procedură îi spun clar că
nu poate ține cont de probele de la dosar și, în lipsa altora,
criminalul trebuie achitat și pus în libertate imediat. Autorul va fi
mulțumit, societatea (reprezentată în proces de procuror) nu, mass-media
va reacționa acid, iar rudele victimei nu vor accepta niciodată ce s-a
întâmplat în proces.
Așadar, al patrulea mit e demontat: magistrații
sunt obligați să dea prioritate legii atunci când soluționează cazuri,
chiar dacă convingerea lor cu privire la soluția pe care trebuie să o
adopte ar fi alta. Acesta este o regulă care derivă
din principiul supremației legii (rule of law, statul de drept) și ea
constă în aceea că judecătorul și procurorul nu își pot exprima prin
actele îndeplinite voința proprie (care prin natura ei tinde spre
preferințe), ci numai voința generală (care prin natura ei tinde spre
egalitate). Poporul, singurul suveran, le transmite acestora doar
puterea de a acționa, nu și voința după care acționează. Iar voința
generală este echivalentă cu legea.
