VeDem Just

„ A doua săptămână de minciuni ”

În ultima săptămână am fost intoxicați cu noi pseudo-știri de către EvZ pe tema SIPA! După ce pe 25 mai 2017 EvZ a publicat Raportul Predoiu care infirma susținerile chiar ale patronului ziarului făcute acum două saptămâni, publicația se afundă și mai mult în speculații care frizează ridicolul.  Iată noua serie de afirmații penibile – vizibil mincinoase sau ilogice de-a dreptul – pe care sunt nevoiți să le nască/repete angajații EvZ pentru a-și justifica dezinformările din celebra bulă de săpun născută pe 15 mai de către patronul ziarului:

.
1. „Macovei și Tăpălagă au intrat în arhiva SIPA in 5/6 ianuarie 2005 și Macovei a luat un registru cu intrări-ieșiri din 2003”.  Păi, să ne înțelegem: SIPA a fost desființată în 2004, documentele ei, vechii și noii angajați au fost preluați de DGPA în baza HG 737/2004. Această DGPA a funcționat până în 30 iunie 2006 când se adună într-un singur loc, în clădirea ANP din București, toate documentele fostei SIPA și ale DGPA. Repet, celebra „arhivă SIPA” s-a constituit în iunie 2006, în baza HG 127/2006  și HG  586/2006 și în această arhivă ministrul Macovei nu a intrat niciodată, iar Tăpălagă era plecat din MJ încă de pe la mijlocul anului 2005. Așadar, până la desființarea ei, DGPA/SIPA era o direcție din cadrul MJ aflată în subordinea directă a ministrului grație unor regulamente elaborate de miniștrii anteriori și unde ministrul sau consilierii săi putea avea acces oricând. Dar, pe bune, din marea sustragere anunțată pe 15 mai la atâta s-a ajuns?: un registru – chipurile – luat în 5/6 ianuarie 2005 pentru că un securist de la SIPA spune asta??

.
2. „Danilet a mințit când spune că a intrat în Arhivă SIPA in 2007, fiindcă un redactor de radio la RRA il întreabă dacă a intrat în 2006 și el spune că nu”. Mărturisesc că mă depășește logica celui care a putut scrie așa ceva.

.
3. „În arhiva SIPA s-a intrat în 2006 fiindcă există un Ordin al ministrului care numește o prima comisie in acest sens”. Da, după ce s-a decis desființarea SIPA prin HG 127/2006 , ministrul justiției a numit o primă comisie. Dacă cineva citește art 2 alin. 2 din HG 127 va vedea cu ce trebuia să se ocupe această comisie: de inventarierea patrimoniului SIPA/DGPA în vederea închiderii serviciului, eliberării angajaților din funcție, transmiterea fondurilor bănești. De altfel, doi membri ai acestei prime comisii au spus EvZ că nu au intrat în arhivă (Oprea și Danileț). Dar, să ne înțelegem: și dacă ar fi intrat, nu era nicio problemă cât timp ar fi fost autorizați. Însă, așa cum am spus: arhiva este constituită la ANP, documentele depuse, iar ușile sigilate în 30 iunie 2006. Deci membrii comisiei de inventariere nu aveau cum să intră în arhiva încă inexistentă!

.
4. „Danileț vorbește la Ambasada SUA despre SIPA” și se face trimitere aici la o stenogramă Wikileaks datată 2009 care a apărut la noi în 2011. Precizez faptul că nu este o crimă să vorbești la o Ambasadă, ci e o mare onoare ce ți se face. Eu am avut onoarea de a fi invitat la ambasade numai după 2011, când am devenit membru CSM. Dar în mod cert este o minciună cum că aș fi vorbit la Ambasada SUA despre SIPA: în primul rând că nu am fost la Ambasada SUA până în 2011, apoi pentru că acest subiect nu mai era de actualitate în 2011 după ce în presă aceeași oameni redeschideau subiectul în mod constant cu noi și noi speculații, și în al treilea rând pentru că dacă la Ambasadă sau oriunde mi s-ar fi cerut amănunte despre SIPA le-aș fi dat întocmai așa cum am spus public de atâtea ori despre abuzurile SIPA și controlul sistemului juridic de către clasa politică anterioare lui 2004 și nu aș fi avut vreo problemă să recunosc, din moment ce primele mele declarații pe acest subiect sunt din mai 2007. Însă, este de reținut că am participat la o conferința în 2009 organizată de judecători pe tema serviciilor secrete și justiție, unde am făcut afirmații de tipul celor ce apar in continutul Wikileaks și au participat și oaspeți străini. Apropo, asta o spun in 2015 chiar in EvZ, intr-un interviu dat lui Turcescu.

.
5. „Băsescu spune că Danileț minte că în arhiva s-ar afla informații personale despre judecători, întrucât fiica lui a fost supravegheată in baza unui mandat emis de judecători” . Nu văd unde e minciuna. Dar trecând și peste asta, îmi permit să spun că: informațiile scrise despre magistrați de către agenții SIPA pe baza zvonurilor nu cred că pot fi comparate cu redările unor discuții ambientale sau telefonice făcute în baza unei autorizații date de un judecător în cursul unui proces penal. Aceasta nu poate fi nici pe departe un motiv de desecretizare a documentelor despre magistrați din Arhiva SIPA.

.

6. „Macovei și echipa ei nu au avut certificat ORNIIS pentru a accesa arhivă”. Pentru a avea acces la documente clasificate, e nevoie de o autorizație de la conducătorul instituției emise pe baza unui certificat ORNIIS. Subsemnatul am obținut această autorizație în anul 2005 și nu-mi amintesc dacă până în 2007, când am intrat în arhiva SIPA/DGPA, am avut nevoie de așa ceva. Oricum, cei care fac afirmația asta mint pentru că o astfel de evidență a celor care au avut certificat ORNIIS este clasificată.

.

7. „Danileț a făcut plângere la DIICOT împotriva lui Andronic”. Împotriva lui Andronic sau a EvZ nu am făcut nicio plângere, dar cu siguranță voi face una. Deocamdată am făcut o plângere la Parchetul ICCJ, declinată la DIICOT, cu privire la sustragerea unor documente din arhiva SIPA/DGPA așa cum spune Andronic în EvZ că ar fi avut loc și pentru care nu aduce nicio dovadă. Subliniez, nu există nicio dovadă că o asemenea faptă ar fi avut loc și, în niciun caz, eu nu sunt implicat în așa ceva.

.
PS: Remarc in continuare că EvZ este in posesia unor documente clasificate. Așadar, jurnaliștii de la EvZ sunt în legătură cu agenți SIPA sau membrii din comisiile ulterioare echipei Macovei, care își încalcă comit infracțiuni trimițând către redacție aceste documente. Realitatea crudă pentru cei de la EvZ este că niciun document de acest gen nu menționează o singură nelegalitate  făcută de Macovei și echipa ei. Evident, să închizi un serviciu secret este o faptă care nu se uită…Evident, aflându-se în contact  cu persoane care au lucrat în SIPA/DGPA sau au intrat în arhivă, nu m-ar mira să înceapă să iasă de acolo informații compromițătoare la adresa unor persoane și să fie asta pus pe spatele echipei Macovei.

.
PPS: Mai remarc că cei – chipurile – preocupați de SIPA fac doar speculații referitoare la arhiva și accesul la ea care a fost perfect legal, dar nu exista niciun interes cu privire la o adevărată investigație: cine și în ce scop a colectat ani de zile acele informații. Poate că dacă ar face acest lucru ar fi nevoiți să recunoască public un mare fapt: odată cu reforma justiției din 2004-2005, la care echipa Macovei și-a adus din plin aportul, a început independența justiției. Iar asta s-a concretizat și în condamnările răsunătoare de până acum, atât de deranjante pentru mulți.

„ Prima săptămână de minciuni ”

În săptămâna 15-22 mai 2017 au apărut o serie de minciuni despre arhiva SIPA. Astfel s-a creat în mod voit un fel de legendă cu scopul de a deruta opinia publică cu privire la misiunea justiției și, cine știe, poate chiar de a intimida acum pe unii magistrați care au spre soluționare în această perioadă cauze extrem de importante. Remarc în continuare că nimeni nu este interesat de ce a apărut acest serviciu secret, cum și-a îndeplinit obligațiile, de ce au fost spionați magistrații și, mai ales, nu se face legătura între lipsa marilor dosare judiciare în perioada când exista serviciul și apariția acestor dosare după ce el este desființat. Mai jos, demontez fiecare dintre alegațiile apărute în spațiul public:

Macovei și-a sustras propriul dosar de la SIPA (Mocanu și A3): Documentele produse de SIPA erau topite o dată la cinci ani. Macovei a venit la MJ în decembrie 2004, când SIPA se transformase deja în DGPA. În Arhiva sigilată în februarie 2006 erau/sunt documente din 2001-2005; or, Macovei plecase din magistratură în 1991, prin urmare când a devenit ministru nu putea avea acces la vreo informație de când fusese ea procuror care să fi fost colectată de SIPA, care de abia se înființa în 1991 și, până în 1997, avea să se ocupe doar de deținuți, nu și de magistrați.

O cercetătoare CNSAS a expertizat arhiva SIPA (EVZ și RTV): Niciun expert, cercetător sau istoric de la CNSAS nu a avut contact fizic cu arhiva.

În arhivă era un xerox ultraperformant (Andronic și Mocanu): în Arhivă nu este loc nici de mișcat un om, darămite de instalat un xerox. Șeful comisiei de inventariere a arhivei de pe vremea lui Chiuariu a declarat că exista un copiator în sediul ANP, dar în afara Arhivei și care deservea birourile din această instituție.

Tapalaga a avut acces la arhivă (Andronic, Mocanu): arhiva SIPA s-a constituit în iunie 2006. Tapalagă a lucrat la MJ doar în primele luni din 2005.

Camerele din interiorul arhivei nu au funcționat pe vremea comisiei Macovei (Andronic): Contractul pentru instalarea camerele video s-a încheiat în februarie 2007, adică în perioada când sunt numiți membrii din comisia Macovei. Este stupid să crezi că mai întâi MJ comandă camere, ca apoi cineva de la MJ să le deregleze ca să permită accesul nesupravegheat al comisiei. Oricum, camerele sunt instalate pe hol și fuseseră îndreptate către ușile arhivei. Revizia anuală a avut loc în septembrie 2007 când se remediază defecțiuni la sistemul de filmare, nu la camerele video de pe hol. Macovei părăsise MJ în aprilie 2007, iar restul echipei în luna mai 2007.

Echipa Macovei a distrus sau rescris hard-diskurile conținând arhiva SIPA (Andronic): echipei Macovei nu i s-a predat vreun hard disk sau alt suport în afara documentelor imprimate, care nu erau înregistrate, opisate, inventariate în vreun fel. Tot așa sunt găsite de echipa numită de Chiuariu.

Echipa Macovei a copiat documente din arhivă pe care i le-a dat acesteia (Andronic): Macovei avea în subordine DGPA (fosta SIPA) când a ajuns ministru, deci nu era nevoie să desființeze un serviciu pentru a beneficia de documentele sale, ci ca ministru putea să ordone obținerea unor informații de competența acestuia. Din fericire, Macovei e cea care a decis desființarea acestui serviciu. Eu nici măcar nu am divulgat către ministru informațiile găsite, iar de sustras documente nici nu poate fi vorba, acest lucru fiind infracțiune și urmând a fi lămurit în zilele următoare de către DIICOT.

Danileț a făcut ștersături și adnotari de mână în notele informative (Andronic): Notele informative sunt scrise la mașina de scris sau la computer, deci nu aveau cum să fie modificate de mână. Eu sunt cel care în mod public am făcut în anul 2009 afirmația că unele au o mențiune scrisă de mână „către cabinetul ministrului”. O modificare a unor documente și, mai ales, o stabilire a autorului ei nu se poate face decât printr-o expertiză, ceea ce nu a solicitat nimeni și nici nu s-a făcut vreodată. Oricum, este exclus ca eu să fac vreo modificare a unui document oficial, fie el și nelegal.

Din arhivă au dispărut pe vremea lui Macovei 12-14 dosare ale unor judecători care apoi au avansat pe scară ierarhică (Andronic): Din 2005 întreaga carieră a magistraților este gestionată de CSM. Cu sau fără aceste documente în posesia ministrului, cariera lor nu mai putea fi influențată, așa cum se întâmpla înainte. Pe vremea ministrului Macovei nu aveau cum să dispară documente din arhiva SIPA, pentru simplul motiv că acele camere erau sigilate. Interesant, fostul judecător Corneliu Turianu afirmă în anul 2016 că dosarul lui și a încă 16 magistrați a dispărut din arhiva SIPA pe vremea ministrului Chiuariu.

Arhiva SIPA a fost spartă (Costiniu și Mocanu): Arhiva SIPA se află în două camere sigilate, în spatele unor uși cu grilă de metal, din sediul ANP. Niciodată nu a fost raportată o spargere la ANP sau la Arhiva SIPA. Dar în 2005 a fost găsit un fișet spart în sediul MJ, unde se afla dosarul de achiziție publică cunoscut drept „Palatul de Justiție” și de acest lucru au aflat mai mulți funcționari din minister. Însă arhiva SIPA avea să se constituie un an mai târziu.

Danileț a dus secrete la Ambasada SUA (Ciutacu, Ciuvică, Abraham, Bolcaș): nu am fost niciodată la Ambasada SUA să vorbesc despre SIPA și, în nici un caz, mai înainte de 2011, când am fost invitat la sărbătoarea națională a SUA. Am vorbit despre SIPA oricui m-a întrebat despre ea, inclusiv la o conferință internațională în 2009 când au participat și reprezentanți ai unor ambasade; imediat după acea conferință apar relațiile cuprinse în Wikileaks.

Mai înainte de a fi în sediul ANP, arhiva SIPA a fost în MJ (A3): SIPA a fost o direcție al cărui sediu a fost tot timpul în ANP. La desființarea serviciului, documentele din structura centrală și cele 10 servicii teritoriale s-au adunat direct în două camere de la ANP unde se află și azi. În MJ nu a funcționat nici măcar un birou al SIPA; documente ale SIPA nu au fost depozitate/arhivate în MJ.

Norica Nicolai a fost respinsă ca ministru pe baza dosarului din arhiva SIPA (Realitatea TV): Norica Nicolai este respinsă de Președintele Statului pentru funcția de ministru al justiției în anul 2008. Arhiva fusese sigilată în 2006 și cuprindea documente din 2001-2005. Or, Norica Nicolai părăsise magistratura în 1991; mai mult, Parchetul General a confirmat că el a furnizat Președintelui mapa profesională, acest lucru figurând și în decizia 98/2009 a CCR.

Serviciile secrete au fost interesate de documentele din arhiva SIPA (A3): Niciun document din arhiva SIPA nu a fost predat vreunei instituții de stat, căci inventarierea nu s-a terminat nici de către comisia Macovei, nici de către cea numită de Chiuariu, întrucât amândoi miniștrii și-au încetat intempestiv activitatea. Cel puțin Macovei a avut o delimitare clară a justiției de serviciile de informații. De altfel, ea este cea care a introdus în Legea 303/2004 obligația magistraților de a declara dacă au fost colaboratori, informatori sau agenți ai securității, interdicția ca astfel de magistrați să ocupe funcții de conducere sau să fie membri CSM, precum și interdicția ca magistrații să fie colaboratori, informatori sau agenți ai actualelor servicii de informații.

Magistrații au dat condamnări răsunătoare în ultimii ani fiind șantajați cu documentele din arhiva SIPA (speculație generalizată): Pe de o parte, fiecare din cei care au avut acces legal la arhiva SIPA sunt obligați prin lege să păstreze confidențialitatea informațiilor, altfel riscă închisoarea.  Pe de altă parte, legea din 2004 obligă magistrații asupra cărora se exercită forme de presiune să anunțe CSM. De asemenea, magistrații au posibilitatea de a sesiza Parchetul pentru șantaj. În ultimii 13 ani nu am auzit de nicio astfel de sesizare ca urmare a unor presiuni, intimdări sau amenințări pe baza informațiilor colectate de SIPA.

„ Judecătoarea Camelia Bogdan a primit bani de la una din părțile procesului”

Informația este eronată. Astfel, judecătoarea Camelia Bogdan a soluționat acum trei ani cauza penală cunoscută în presă drept „dosarul ICA”, finalizat prin condamnarea unui inculpat la 10 ani închisoare și confiscarea sumei de 100 milioane lei. În luna februarie a acestui an CSM a decis excluderea ei din magistratură drept sancțiune disciplinară. Citind hotărârea nr. 1J din 8.02.2016 a secției de judecători a CSM ne lămurim asupra motivului excluderii: acesta nu are legătură cu dosarul soluționat, prin urmare nu există niciun efect cu privire la soluția de condamnare din dosarul penal menționat. Așadar judecătoarea a fost sancționată pentru că a pregătit în domeniul anticorupției niște funcționari dintr-un minister (nu personal din justiție, lucru permis de legislație magistraților), fiind plătită din fonduri externe în cadrul unui program implementat de o societate comercială (așadar nu din fondurile uneia dintre părțile din dosarul soluționat de ea).

„ Tehnocrații au ușurat verificarea șefilor Parchetelor de către ministru”

Un titlu dintr-un ziar de azi ne anunță că „Tehnocrații au ușurat verificarea parchetelor de către ministru”. Informația se bazează pe o afirmație a unui fost ministru care nu este nici explicată, nici combătută de jurnalist. Făcând legătura între titlul articolului și susținerea clară din finalul său cu privire la verificarea actualilor procurori Kovesi și Lazăr, oricine trage concluzia că ministrul poate face această verificare numai pentru că Guvernul tehnocrat a făcut modificarea de anul trecut prin OUG 78 amintită în text.

Lucrurile stau în felul următor:

În Legea nr. 304 privind organizarea judiciară, apărută în 2004 se scrie la art. 66 alin. (1): „Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea CSM, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurorii inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din Parchetul Naţional Anticorupţie, din parchetele de pe lângă curţile de apel sau alţi procurori delegaţi”.

Între timp au dispărut procurorii inspectori de la parchete, PNA a fost transformat în DNA, legea s-a republicat, iar normele aplicabile azi cu privire la aspectul de mai sus sunt cuprins la art. 69 alin. (1) „Ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea CSM, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul- şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ori de ministrul justiţiei”.

Ultima modificare a fost făcută, într-adevăr, prin OUG nr. 78/2016. Însă prin art 26 din aceasta doar se adaugă „DIICOT” în textul de lege. Așadar, OUG a tehnocraților nu conferă niciun drept nou ministrului justiției.

„ A scazut drastic încrederea în Justiție”

Adevărul este cu totul altul: după o scăderea în 2016 față de anul precedent, încrederea românilor în Justiție începe în acest an, din nou, să crească. Oricum, chiar și în aceste condiții, Justiția se mențină la distanța considerabilă de Executiv și Legislativ, aflate în depreciere continuă.

In Eurobarometrul din iulie a anului trecut s-a constat că  încrederea în Justiție a ajuns la 35%, cea în Guvern la 24%, iar cea în Parlament la 14%. În aprilie 2016 încrederea în DNA era la nivelul de 60%.

În acest an s-a realizat un sondaj național care a relevat că încrederea în Justiție a ajuns la 37%, în timp ce în Guvern mai au încredere doar 21% din români. Nu există date distincte pentru Parlament în primele luni din acest an, dar ultimul sondaj existent, realizat în noiembrie anul trecut, a relevat că nivelul încrederii în legislativ a ajuns la 10%.

„ Procurorii sunt agenți/avocați ai statului”

Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Mitul pe care îl analizez acum a fost făcut public în anul 2005, după o întrerupere de 15 ani.

De la Procuratură la Ministerul public. În cărţile de drept procesual penal din perioada comunistă se spune că procurorul reprezenta statul, care era parte în procesul penal (iar cauza era un fel de „Statul versus X”). Noua Constituţie din 1991 avea să schimbe procurorul din veghea Procuratură (ce urma modelului sovietic al Prokuratura) în alt tip de procuror din cadrul Ministerului Public (construit după exemplul francez al Le ministère public).

Reforma Parchetului. Instituţia procurorului este în continuă reformă: prin legea de organizare judecătorească din 1992 sistemul este politizat căci procurorul este declarat ca fiind subordonat şefului ierarhic, Procurorul General este numit de Preşedintele României la propunerea ministrului justiţiei, ministrul justiţiei este cel care numeşte şefii în parchet şi tot el poate da dispoziţie unui procuror de a se începe urmărirea penală sau a exercita o cale de atac. În 1997 ministrul pierde atribuţia de a da ordine procurorilor. La revizuirea Constituţiei din 2003 procurorul pierde atribuţia de a aresta în favoarea judecătorului. Prin noua lege de organizare judiciară din 2004 se arată că prorurorul şef poate da dispoziţii obligatorii numai în scris şi motivat, iar în anul 2005 procurorul este declarat independent în soluţiile adoptate.

Reluarea mitului. În anul 2005, un important om de afaceri din România, urmărit penal pentru înşelăciune, spălare de bani şi delapidare, a făcut afirmaţia că „procurorul nu e magistrat, ci e avocat al statului”. Ideea venea cumva din SUA, unde procurorul este parte dintr-o structură a Ministerului Justiţiei condusă de Attorney General care este membru din Guvern; evident, sistemul american e diferit de cel european, dar asta nu mai observă nimeni. Ideea este apoi preluată de un jurnalist devenit patron de media care la rândul lui a fost investigat şi apoi condamnat pentru manipularea pieţei de capital. Iar recent am văzut reluată această idee la preşedintele Senatului: „Procurorii sunt agenți ai statului și sunt putere executivă, dar din păcate viciul pornește chiar de la Constituție”.

Combaterea mitului (1): procurorul este magistrat. Toţi cei care susţin că procurorul nu este magistrat încearcă să nege dispoziţii legale extrem de clare privind statutul procurorului. Astfel, art. 133 din Constituţie spune că preşedintele CSM se alege dintre magistraţii care sunt judecători şi procurori; art. 98 şi art. 99 lit s din Legea 303/2004 arată că judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru anumite fapte de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat. Art. 18 din Legea 317/2004 stabilește că Senatul (sic!) validează lista cuprinzând magistraţii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, Iar denumirea secțiunii a patra din cap. 4 este „Atribuţiile CSM în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor”. Alte articole incidente le-am menţionat AICI.

Combaterea mitului (2): procurorul nu este al statului. De fapt, cei care susţin că procurorul nu este un magistrat nici nu prea sunt interesaţi de denumirea de gen dată procurorului, ci îi interesează cât sunt aceştia de independenţi. Pentru că ei utilizează ca argument o dispoziţie constituţională potrivit căreia  „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei” (art. 132 alin. 1), de unde ei trag concluzia că ministrul ar fi şeful procurorilor şi că acestea le-ar putea da ordine, deci procurorii ar lucra pentru…stat, ei nu ar fi independenţi aşa cum sunt judecătorii. Numai că respectivii uită ce tocmai a spus articolul precedent şi anume că procurorii sunt cei prin care îşi exercită atribuţiile Ministerul Public care reprezintă interesele generale ale societăţii (art. 131). Aşadar, legea supremă în stat arată că procurorii îşi desfăşoară activitatea nu în interesul statului (înţeles ca o grupare mică de oameni ce exercită puterea prin care guvernează la un moment dat), ci în interesul societăţii (adică al tututor oamenilor de pe teritoriul României). Mai mult, legile în vigoare în prezent nu acordă nici ministrului, nici premierului, niciunei alte entităţi politice sau statale din afara ierarhiei parchetelor vreo legătură cu activitatea judiciară a procurorilor.

Aşa se explică şi deciziile Curţii Constituţionale, unde se arată: Procurorul nu este un reprezentant al statului, ci un organ al legii” (dec.68/2005); Ministerul Publică reprezintă, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii, şi nu exclusiv interesele anumitor persoane sau categorii de persoane – statul, autorităţile publice, persoanele fizice, alte persoane (dec.345/2006). Potrivit Constituţiei, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice (dec.681/2005 şi dec.307/2014).

 .

Concluzie. În România procurorul reprezintă Societatea. Nu un grup de interese, ci interesul general. Nu interesul publicului, ci interesul public. Prin urmare procesul penal nu se desfăşoară între Guvern şi inculpat, ci între societate şi inculpat. Deci procurorul nu este nici avocat, nici agent al Guvernului (Statului) şi acesta este trendul în toată Europa. Aşadar, cel de-al zecelea mit despre justiţia română este demontat.

„ România este republica procurorilor ”

Mitul potrivit căruia am trăi într-o republică a procurorilor este relativ recent. El vrea să exprime faptul că procurorii ar fi  atât de puternici încât până şi judecătorii se tem de ei. Ca urmare, eventualele abuzuri ale procurorilor nu ar putea fi sancţionate, actele ilegale nu ar fi infirmate şi oamenii nevinovaţi ar suferi din pricina procurorilor, fără ca judecătorii să îşi îndeplinească rolul de garanţi ai drepturilor şi libertăţilor omului.

Cele mai grave măsuri cu privire la o persoană sunt, desigur, cele care vizează libertatea sa fizică: arestarea preventivă şi condamnarea la privare de libertate.

1. Cu privire la condamnare, am arătat în Demitizarea – ep.6 că în ultimii 5 ani sunt 76,37% de condamnaţi de către judecători dintre persoanele trimise în judecată de procurori (procent egal cu cel al altelor state europene) şi 23,27% de persoane trimise în judecată de procurori care au ajuns în penitenciar ca urmare a condamnării de către judecători. Ca urmare nu este adevărat că judecătorii ar confirma toate acuzele formulate de procurori.

.

2. Cu privire la arestarea preventivă, am arătat în Demitizarea – ep.7 că dintre persoanele trimise în judecată 14% sunt în stare de arest preventiv. Iată ce spun datele statistice oficiale (date tabelare fond şi recurs) cu privire la modul în care se decide arestarea:

2.1. datele pe anul 2014

DNA şi DIICOT au solicitat luarea, prelungirea sau înlocuirea măsurii arestării preventive în 1140 situaţii şi judecătorii au admis astfel de solicitări  în 355 de situaţii. Au fost admise 50 de contestaţii, dar nu putem şti dacă sunt ale inculpaţilor arestaţi sau a procurorului dacă nu a fost arestat inculpatul. Având în vedere obiectul articolului meu, voi considera situaţia cea mai grea, şi anume că ar fi vorba de contestaţii admise pentru procurori. Ca urmare, din totalul măsurilor de DNA şi DIICOT judecătorii au admis cel mult 405 cereri, adică 35,52%. 178 de mandate de arestare au fost emise in dosarele DNA, din care 8 pentru deputaţi şi unul pentru un senatori.

Procurorii de la celelalte unităţi de parchet au solicitat luarea şi prelungirea în 5431 situaţii şi judecătorii au admis-o în 2074. Au mai fost 124 de contestaţii admise şi nici aici nu ştim cui apaţin, aşa că voi considera că sunt contestaţii ale procurorilor. Rezultă că judecătorii au admis cel mult 40,5% din cererile procurorilor.

.

2.2. datele pe anul 2013

Ca punct de referinţă am luat anul anterior. Nu avem date separate pe DNA/DIICOT, ci numai cu privire la activitatea tuturor procurorilor, iar aici nu avem date cu privire la soluţia de admitere a propunerilor în cazul Judecătoriilor.

Aşadar, procurorii de la tribunale, curţile de apel şi ICCJ au solicitat luarea şi prelungirea în 4099 situaţii şi judecătorii au admis 1814 solicitări, la care se adaugă contestaţiile admise în număr de 316. Adică judecătorii au admis cel mult 52% din solicitări.

Dacă se iau în calcul şi cererile de arestarea preventivă înaintate Judecătoriilor, se ajunge la un total solicitat de 10.082.

 .

2.3. datele pe anul 2012

Nu avem decât numărul de propuneri de arestare şi prelungire a arestării pentru Judecătorii, Tribunale şi Curţile de Apel. Numărul este 10322.

 .

2.4. datele pe anul 2015

O să se spună ca în acest an, 2015, lucrurile stau altfel, căci `s-a văzut la TV că au fost mai multe  arestări`. Haideţi să vedem ce spune statistica cu datele adunate din ianuarie până azi:

DNA şi DIICOT au solicitat luarea, prelungirea şi înlocuirea măsurii arestării preventive în 664 situaţii şi judecătorii le-au admis în 207 situaţii. La acestea se mai adaugă maxim 19 contestaţii admise. Deci, judecătorii au admis cel mult 34% din cererile procurorilor DNA şi DIICOT.

Procurorii de la celelalte unităţi de parchet au solicitat luarea şi înlocuirea în 2401 situaţii şi judecătorii au admis 926 de solicitări, la care se adaugă maxim 84 contestaţii admise. Deci, judecătorii au admis maxim 42% din cererile procurorilor.

 .

Concluzii

Aşadar, după intrarea în vigoare a noilor coduri penale în 1 febr.2014, cererile de arestare preventivă solicitate de către procurori au scăzut cu o treime, raportat la anii anteriori. Din solicitările procurorilor de arestare sau de prelungire a arestării cel mult 40% sunt admise de către judecatori, iar procentul este de 35 pentru cererile formulate de DNA şi DIICOT. Dintre cei trimişi în judecată de către procurori, trei sferturi sunt condamnaţi şi sub un sfert ajung să fie condamnaţi cu executare în regim de penitenciar.

Prin urmare, cel de al nouălea mit, intens circulat în aceste zile în spaţiul public, este zdrobit de o evidenţă obiectivă care nu poate fi contrazisă: judecătorii sunt independenţi în raport cu procurorii şi acest lucru este relevat inclusiv de gradul redus al cererilor admise de judecători raportat la solicitările făcute de procurori.

„ Arestările sunt abuzive ”

Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Pentru că în ultima vreme tot se propagă ideea unor excese sau abuzuri cu privire la arestare, am alcătuit câteva explicaţii  despre arestarea preventivă pentru ca publicul să le ia în calcul când receptează informaţii vehiculate în spaţiul public:

1. Oamenii legii acţionează potrivit unei proceduri expres prevăzute de lege şi care consacră garanţii menite să ocrotească drepturile omului şi să preîntâmpine comiterea de erori. Astfel, procedura implică următorii paşi:

• în cursul urmăririi penale procurorul decide inculparea unei persoane când are probe că persoana a comis o infracţiune, după care propune arestarea preventivă sau la domiciliu, dacă crede că se impune şi numai dacă sunt întrunite motivele legale despre care am vorbit AICI;
• judecătorul de drepturi şi libertăţi este cel care soluţionează propunerea putând să accepte propunerea, să o respingă sau să ia o măsură preventivă mai uşoară (control judiciar, control judiciar pe cauţiune, arest la domiciliu);
• cel nemulţumit de soluţia astfel dată o poate contesta şi judecătorul de la instanţa superioară o va putea menţine sau modifica;
• arestarea preventivă se dispune pentru 30 zile. La împlinirea termenului, numai dacă este necesar, procurorul cere prelungirea şi paşii de mai sus – soluţionare de judecător şi apoi contestaţie – se repetă; cu prelungiri succesive, măsura arestării preventive nu poate depăşi 180 zile în cursul urmăririi penale;
• dacă cel arestat este trimis în judecată, judecătorul de cameră preliminară verifică în mod obligatoriu necesitatea menţinerii măsurii, iar pe parcursul judecăţii completul verifică periodic acest lucru la un interval de maxim 60 zile. Măsura arestării preventive nu poate depăşi un termen rezonabil, dar cel mult o jumătate din maximul pedepsei legale pentru acea infracţiune;
• pe parcursul stării de arest, dacă durata măsurii expiră sau dacă motivele care au stat la baza luării sale dispar, organul judiciar e obligat să revoce măsura;
• pe parcursul stării de arest inculpatul are dreptul să ceară revocarea sau înlocuirea măsurii şi atunci paşii de mai sus – soluţionare şi contestaţie – se repetă.

Aşadar, cu privire la măsura preventivă a unui inculpat, decid trei, dar uneori chiar nouă sau mai mulţi magistraţi, ceea ce este menit să diminueze până la excludere posibilitatea vreunei erori. Mai mult, în toate aceste proceduri inculpatul trebuie să fie prezent şi el este asistat de avocat în mod obligatoriu – ales de el, iar dacă nu are primeşte unul din oficiu. În fine, ca o ultimă garanţie de corectitudine, toate hotărârile cu privire la arestare trebuie motivate, căci judecătorii nu pot decide cum vor ei, aşa cum am arătat AICI.

2. În România arestarea preventivă nu este obligatorie (ca în SUA, de pildă) şi nu constituie o regulă, aşa cum ne arată statistica indicată AICI. Astfel, dintre persoanele trimise în judecată mai puțin de o șesime sunt în stare de arest;

3. Există diferenţe între motivele de arestare şi cele care stau la baza unei soluţii definitive, aşa cum am arătat AICI. Astfel încât este posibil şi legal ca o persoană arestată în cursul procesului să fie în final achitată, după cum e posibil ca o persoană cercetată în stare de libertate să fie în final condamnată cu executare în penitenciar – asta nu înseamnă automat că s-a comis vreo greşeală/abuz de către organul judiciar. Tot aşa cum sub o treime dintre persoanele trimise în judecată ajung în penitenciar – dar asta nu înseamnă automat că s-a comis vreo greşeală/abuz la trimiterea lor în judecată.

4. Dacă s-a constat în justiţie că o persoană a stat în arest în mod nelegal ea va fi despăgubită de Stat în urma unui proces civil, potrivit procedurii descrisă în art. 538-542 C.proc.pen. Aceasta nu înseamnă automat că există o culpă a judecătorilor care au dispus/menţinut/prelungit măsura. Dacă se dovedeşte o atare culpă însă (de ex, că s-a luat măsura pentru alte infracţiuni decât cele la care permite legea arestarea, ori s-a dispus arestarea peste termenul legal, ori s-a dispus arestarea într-un alt cadru decât cel procesual), statul va recupera prejudiciul de la persoana vinovată de producerea erorii – magistrat sau orice altă persoană vinovată (martori, experţi, grefieri etc).

Aşadar, acest al optulea mit despre justiţie este demontat: arestările nu se fac în mod arbitrar, ci potrivit legii. Dacă legea este prea permisivă sau prea restrictivă, nu ţine de magistrat. Dacă sunt încălcări ale legii în procedura de arestare, există proceduri prin care acestea vor fi îndreptate şi, eventual, cei nedreptăţiţi să fie despăgubiţi.

„Judecătorii arestează tot atât de mult ca pe vremea când arestau procurorii”

Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Acest mit referitor la numărul de arestări din România a fost creat de unii avocați și a fost intens vehiculat între anii 2003-2010, probabil ca un fel de „justificare” din partea lor către clienții a căror  privare de libertate nu o puteau evita. Era mult mai simplu de dat vina pentru arestare pe judecător, care întocmai ca și procurorul de ieri, chipurile aresta pe oricine. Numai că adevărul este altul și aduc în sprijinul susținerii mele o statistică referitoare la numărul de arestări, începând cu anul 1990 și până în prezent:

Așadar, în perioada 1990-2003, arestările reprezentau 26,53% din numărul celor trimiși în judecată. În perioada 2004-2014, arestările scad la 14,05%. Cum se explică această schimbare? Potrivit legislației din Codul de procedură comunist aprobat în 1968 procurorul avea competența de arestare preventivă a celor urmăriți penal, aspect păstrat pentru mulți ani și în perioada postrevoluționară. În iunie 2003, în cauza Pantea vs România, statul nostru este condamnat de către CEDO, constatându-se că potrivit legislației de la acea vreme procurorul nu întrunește condițiile de independență și imparțialitate și numai un magistrat având aceste caracteristici ar trebui să ia măsura arestării. Ca urmare, odată cu revizuirea Constituției în octombrie 2003, atribuția de arestare trece de la procuror la judecător.

Cifrele de mai sus ne arată, în mod neechivoc, că judecătorii arestează astăzi mai puțin decât arestau procurorii. Și astfel, al șaptelea mit despre justiție a fost demontat..

„Arestarea este regula în procesul penal românesc”

Mi-am propus ca pe parcursul mai multor postări să înlătur prejudecățile și deformările ce există în legătură cu justiția română și care aparțin în egală măsură populației și magistraților. Cum nu intenționez să folosesc prea mult un limbaj tehnic și din considerente de spațiu nu îmi permit analize extrem de aprofundate și detaliate, îmi asum anumite inexactități din punct de vedere științific.

Acest mit este intens susținut atât de cei implicați în dosare penale, cât și de către cei care „luptă” împotriva… anticorupției. Analizarea lui presupune cercetarea legislației (pentru a vedea dacă presupusa regulă este impusă de vreun act normativ) și studierea practicii judiciare (pentru a vedea dacă presupusa regulă se verifică în practică).

1. Potrivit legislației noastre arestarea nu este obligatorie.

În România nu există vreo reglementare legală cum că persoana față de care se derulează un proces trebuie arestată (cum este, de exemplu, în SUA, unde un suspect este reținut imediat ce a fost identificat, este luat în custodie de poliție, de unde într-un termen scurt este dus în fața unui judecător care va decide dacă respectivul este pus în libertate pe cauțiune sau rămâne mai departe în stare de arest). Astfel că, indiferent ce infracțiune ar comite o persoană, ea va fi arestată de judecător numai dacă sunt îndeplinite condițiile la care m-am referit în Demitizarea ep. 5. Mai mult, dacă față de o persoană trebuie luată o măsură preventivă, organul judiciar nu are voie să se orienteze direct spre arestare, ci va analiza și motiva care dintre cele cinci măsuri posibile este mai adecvată în cauză (în ordinea severității lor, măsurile sunt: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu, arestarea preventivă).

 2. Să vedem ce se întâmplă în practică.

Am procedat la o cercetare a datelor statistice pe ultimii 10 ani de zile. Iată-le în următorul tabel:

*procentul s-a calculat prin raportare la numărul celor trimiși în judecată; **cifrele depășesc 100% ca urmare a finalizării unor dosare provenind din stocul anilor precedenți; ***date în curs de agregare

Cifrele de mai sus ne arată următoarele:

– nu toți cei față de care se desfășoară urmărirea penală (adică aceia care sunt cercetați de către poliția judiciară și parchet) sunt ținuți în stare de arest preventiv. Atunci când procurorul decide trimiterea în judecată a celor urmăriți penal, în medie 15% sunt inculpați aflați în stare de arest preventiv. Acest procent este, evident, departe de a fi caracterizat ca fiind  regulă;

– când judecătorul ajunge la concluzia că acuzele procurorului sunt întemeiate și numai dacă probele au fost obținute legal, instanța dispune condamnarea – rata condamnării în România ultimilor 5 ani este de 75% raportat la cazurile propuse de procurori. Aceste cifre atestă că judecătorii nu împărtășesc întotdeauna opinia procurorilor, așa cum susțin unii pentru a insinua existența unor legături nepotrivite între judecători și procurori;

– dintre persoanele condamnate, 30% sunt sancționate cu pedeapsa închisorii în penitenciar, pentru celelalte adoptându-se alte măsuri, neprivative de libertate. Prin urmare, maxim un sfert din cei trimiși în judecată de către procuror ajung în închisoare ca urmare a soluției instanței.

– să mai reținem că numărul celor privați de libertate la sfârșitul procesului a fost întotdeauna mai mare decât numărul celor privați de libertate în timpul procesului. Nu numai numărul celor condamnați definitiv, ci chiar dacă ne raportăm doar la numărul persoanelor care ajung în penitenciar în urma procesului, acesta este mai mare decât numărul persoanelor arestate în timpul procesului (evident, nu întotdeauna între cei condamnați și cei arestați există o corespondență totală – despre situațiile de despăgubiri acordate de stat victimelor erorilor judiciare am vorbit în Demitizarea ep.3).

În concluzie: Nu avem cum să cunoaștem un număr exact al persoanelor care comit infracțiuni în România. Dar știm că, dintre persoanele reclamate la organele de urmărire penală, o parte este trimisă în judecată. Dintre persoanele trimise în judecată  mai puțin de o șesime sunt în stare de arest (este adevărat că uneori sunt discutabile motivele care au stat la baza luării măsurii sau cele care au fost luate în considerare pentru a se dispune o anumită măsură preventivă dintre cele cinci; nu neg că există asemenea situații, dar altul a fost  obiectul analizei de față). Nu toți cei arestați sunt condamnați (la pedeapsa închisorii), ci sub o treime dintre persoanele trimise în judecată ajung în penitenciar. Așadar, al șaselea mit, cum că „În România arestarea este regula” a fost demontat.

„Corb la corb nu-și scoate ochii” sau „Magistrații nu răspund în vreun fel”

Acest mit aparține exclusiv celor din afara sistemului, justițiabili sau nu. El atestă convingerea oamenilor că magistrații pot adopta orice fel de comportament, pot face ceea ce vor în dosare, pot da orice soluții vor și nimeni nu îi trage la răspundere. Ei bine, nu este deloc așa: există un sistem de răspundere foarte bine pus la punct, care întrece în rigoare și în rezultate multe alte sisteme publice din România.

1. Răspundere penală. Începând din anul 2005 până azi au fost condamnați penal pentru corupție un număr de 28 de procurori și 25 de judecători. Condamnările au fost pronunțate de completele de judecată din cadrul secțiilor penale ale curților de apel sau ICCJ. În mod automat, dacă nu au demisionat mai înainte, CSM a dispus excluderea din magistratură la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
2. Răspunderea disciplinară. În perioada 2005-2014 CSM a sancționat un număr de 98 de judecători și 42 de procurori. Precizez că un magistrat sancționat disciplinar nu poate participa la concursul pentru promovarea în funcție de execuție sau la cel pentru numirea în funcție de conducere timp de trei ani și niciodată nu va putea fi promovat judecător la instanța supremă.
3. Răspunderea deontologică. CSM a constatat încălcarea obligației de a respecta Codul deontologic pentru 4 procurori și 8 judecători din 2005 până acum. Hotărârea CSM a fost avută în vedere de comisia de evaluare de la instanța/parchetul unde activa fiecare din acești magistrați.
4. Răspunderea administrativă. Magistrații sunt evaluaţi o dată la 3 ani, de către o comisie alcătuită din șeful instanței/parchetului și alți doi colegi aleși de către colectiv. La ultima evaluare, 1% din numărul total al magistraților (care este de 7.400) nu au obținut calificativul „foarte bine”. Cei care obțin un alt calificativ decât „foarte bine”, timp de trei ani nu pot fi promovați în funcție de execuție sau numiți în funcție de conducere și timp de nouă ani nu pot ajunge judecători la instanța supremă.
5. Răspunderea civilă. Începând cuanul 2006 avem 566 de situații în care Statul a fost obligat de instanțe naționale să plătească despăgubiri pentru erori judiciare, dar niciuna în care Statul să recupereze sumele de bani respective de la vreun magistrat sau alt funcționar ori persoană care ar fi cauzat acea eroare. Aceasta pentru că nu a fost stabilită forma de vinovăție a relei-credințe sau gravei neglijențe a celui care a promovat situația generatoare de daune.

Există, deci, cinci forme de răspundere a magistraților. Ele arată că magistrații răspund cu libertatea, profesional sau material pentru fapte ori acte ce au legătură sau nu cu funcția lor. Mai mult, în urma consultării unor statistici oficiale am arătat că sute de magistrați au fost trași la răspundere în ultimii zece ani pentru încălcări ale legii, codului sau regulamentelor noastre. Aceste sancțiuni au fost aplicate de structuri numite „comisii de evaluare”, „secții de disciplină” sau „complete de judecată” care sunt alcătuite în exclusivitate din magistrați.

Așadar, am demonstrat că magistrații au tras la răspundere alți magistrați și asta nu în puține cazuri. Prin urmare, cel de-al treilea mit conform căruia „Corb la corb nu-și scoate ochii” este demontat.