În iulie 2018, CtEDO a condamnat Croația în cauza Čakarević pentru faptul că a obligat o persoană să ramburseze prestațiile de șomaj primite în mod nejustificat dint-o greșeală a statului pentru o perioadă de aproape 3 ani.
Reclamanta este o doamnă din Croația diagnosticată cu o afecțiune psihiatrică. În anul 1995 i-a încetat contractul de muncă cu angajatorul său, ca urmare a falimentului. La 5 noiembrie 1996, Biroul pentru ocuparea forței de muncă a decis să îi acorde un ajutor de șomaj în cuantum de 55 euro/lună timp de 468 zile începând cu 11.12.1995. Din cauza incapacității sale temporare de muncă, la cererea ei, în iunie 1997 reclamantei i s-a prelungit acordarea acestui ajutor pentru șomaj fără a se prevedea vreun termen limită, deși legea permitea acest ajutor pentru incapacitate de muncă dar nu mai mult de 12 luni. În 2001 este înștiințată că a încetat acest drept din iunie 1998 și că trebuie să returneze banii din perioada 1998-2001 care i-au fost acordați din greșeală.
Împotriva ei a fost introdusă o acțiune civilă pentru „îmbogățire fără justă cauză”. S-a încercat o mediere și eșalonarea sumei în mai multe rate, dar reclamanta a arătat că îi este imposibil să plătească, fiind fără loc de muncă și fără alte venituri. Biroul pentru ocuparea forței de muncă din Rijeka a declanșat executarea silită asupra bunurile ei mobile.
CtEDO a constat anumite împrejurări de natură să inducă reclamantei convingerea că avea dreptul să primească aceste plăți:
- nu există vreun indiciu cum că reclamanta ar fi contribuit în vreun fel la plata prestațiilor dincolo de termenul legal. Inclusiv Guvernul croat a admis că plata respectivă era în responsabilitatea exclusivă a autorităților;
- buna-credință a reclamantei în primirea prestațiilor de șomaj în litigiu nu este contestată;
- decizia administrativă pentru acordarea plățile nu conținea vreo mențiune expresă cu privire la data când urma să expire acest drept;
- a existat o perioadă de peste trei ani după expirarea termenului legal în care autoritățile nu au reacționat, continuând să efectueze plățile lunare.
Curtea a arătat că autoritățile croate nu și-au îndeplinit obligația de a acționa în timp util și într-un mod adecvat și coerent. Biroul pentru ocuparea forței de muncă a săvârșit o greșeală în decizia sa din 27 iunie 1997, căci nu a definit perioada în care reclamanta avea dreptul la noile prestații de șomaj. Ea a avut o încredere legitimă în acțiunea statului cu privire proprietatea sa.
CtEDO a decis că cerința impusă reclamantei de a rambursa cuantumul prestațiilor de șomaj care i-au fost plătite în mod eronat de către autoritatea competentă dincolo de perioada maximă legală implică o sarcină individuală excesivă pentru aceasta. Ca urmare, a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO cu privire la protecția proprietății: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.
Ghid cu privire la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO: AICI
