CtEDO: Muntenegru, vinovat pentru nesancționarea mobbing-ului 

Pe data de 9 noiembrie 2021, în cazul Špadijer c. Montenegru, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat statul pentru încălcarea art. 8 al CEDO ca urmare a lipsei de protecție a drepturilor unei angajate supuse mobbing-ului (bullying la locul de muncă).

Reclamanta, angajată a Penitenciarului din Podgorica, a devenit șefă de tură în luna iunie 2012. A sesizat conducerea penitenciarului că, în cursul nopții de 1 ianuarie o parte din bărbații gardieni au intrat în închisoarea pentru femei și unul dintre ei, A. V, a avut „contact fizic“ cu două deținute. În noaptea de 13 ianuarie, au fost spate geamurile mașinii sale, parcată în fața locuinței, după ce cu o zi înainte colegul N.R. i-a spus telefonic că a făcut o greșeală făcând acea sesizare și că mulți colegi sunt împotriva ei. Pentru ambele incidente a fost depusă o plângere la poliție. N. R. a fost anchetat, dar procuratura a clasat dosarul. În luna martie 2013, colegii reclamați de ea au fost sancționați disciplinar de conducerea penitenciarului: li s-a tăiat din salariu, iar A. V. a fost și suspendat din funcție. Într-o zi, acesta din urmă a insultat-o pe reclamantă, astfel că aceeasta a făcut din nou plângere către conducerea penitenciarului; totuși, ea a fost cea mutată, pe altă secție, unde a primit un salariu mai mic. În toamna lui 2013, ea a cerut conducerii penitenciarului să se ia măsuri cu privire la bullying-ul pe care l-a tot suportat în ultimul an, dar cererea i-a fost respinsă. În noiembrie, a acționat în justiție angajatorul, iar la dosar a depus o expertiză psihologică care a relevat o scădere cu 20% a capacității de muncă datorată stresului post-traumatic. Cu o săptămână mai înainte de pronunțarea verdictului, a fost agresată într-o parcare și a făcut dovada leziunilor suferite. 

Justiția națională a respins plângerea reclamantei: nu poate fi vorba de bullying întrucât incidentele nu aveau frecvența necesară. Bullyingul este o formă de maltratare psihologică mai degrabă sistematică, decât sporadică și individuală și, ca atare, necesită repetarea acțiunilor într-o anumită perioadă. Or, potrivit specialiștilor în domeniu, asta însemna cel puțin o dată pe săptămână pe timp de cel puțin șase luni; această opinie a fost acceptată și în jurisprudența internă.

CtEDO consideră că plângerile privind hărțuirea ar trebui examinate amănunțit, de la caz la caz: pot exista circumstanțe în care astfel de incidente sunt mai puțin frecvente decât o dată pe săptămână pe o perioadă de șase luni și acestea să constituie bullying sau circumstanțe în care astfel de incidente sunt mai frecvente și aceasta să nu fie bullying. Jurisprudența din Muntenegru în materie nu este nici vastă, nici consolidată: doar în două cazuri s-a decis că frecvența bullying-ului ar trebui să aibă loc cel puțin o dată pe săptămână. În situația de față, instanțele naționale mai degrabă s-au concentrat să stabilească frecvența cazurilor decât să vadă în ce a constat fiecare incident și care este legătura cu celelalte. Mai mult, nu se poate trece cu vederea afirmația reclamantei conform căreia actele de hărțuire la care a fost supusă s-au petrecut ca reacție la raportarea unor presupuse activități ilegale ale unora dintre colegii săi și care au avut drept scop reducerea la tăcere și „pedepsirea” ei. În opinia Curții, în temeiul articolului 8 din CEDO statul are obligația pozitivă de a aplica efectiv legile împotriva hărțuirii grave, ceea ce capătă o importanță deosebită când o astfel de hărțuire ar fi putut fi generată de dezvăluirea unor nereguli. Pe de altă parte, reclamanta a susținut că bullying-ul avea legătură cu cele întâmplate la locul de muncă și cu incidentele petrecute în afara penitenciarului. Or, pentru acestea din urmă, procurorul ținuse cazurile în instrumentare peste 6 ani, împiedicând astfel reclamanta să introducă o acțiune civilă în instanță. 

Prin urmare, modul în care statul a reacționat la plângerile reclamantei a fost unul defectuos, lipsind analiza individuală a tuturor incidentelor și neluându-se în considerare contextul general, inclusiv cel legat de raportarea inițială făcută de ea. Ca urmare, s-a încălcat art. 8 din CEDO cu privire la protecția vieții private.

Viața privată este un concept care include integritatea fizică și psihică, dar și bunăstare, demnitate, dezvoltare personală și relații cu ceilalți. Atingerea dreptului la viață privată trebuie să fie de o anumită gravitate pentru a atrage aplicarea acestui articol.

prof. Sorana Scutelnicu, jurist Gianina Clop

Urmărește-ne:
0