Vârsta consimțământului sexual în România este 16 ani:
– dacă un minor de 16 ani spune „DA” unei propuneri intime, relația cu acesta nu este viol decât dacă autorul este ruda, profesorul, doctorul, antrenorul, preotul, paznicul minorului;
– dacă un minor de 14 sau 15 ani spune „DA”, fapta nu e permisă de lege și se numește „act sexual cu un minor”, adică sex consimțit nelegal cu un copil;
– dar dacă minorul este foarte mic?! Oare acel „DA” mai este valabil?! Că dacă e, de fapt, „NU” atunci fapta este viol și pedeapsa mult mai aspră.
Facem mai jos o prezentare a eșecurilor României în această privință:
În România, relațiile intime cu penetrare comise asupra unui minor sunt considerate: viol, dacă nu a existat acordul victimei (pedeapsa este de max. 12 ani închisoare, iar dacă este vorba de un membru de familie pedeapsa este de max 15 ani închisoare) sau act sexual cu un minor, dacă a existat acordul (pedeapsa pentru minorul sub 14 ani este închisoare max. 9 ani, și dacă este membru de familie max. este de 15 ani; pentru minorul de 14-16 ani pedeapsa este de max 5 ani, iar dacă este maxim de familie este de maxim 10 ani).
Atunci când minorul este foarte mic și nu realizează ce înseamnă acord și la ce anume a spus „Da!”, profesorii de drept spun că fapta nu va fi încadrată ca act sexual cu un minor, ci ca viol. Din păcate, se cunosc cazuri când în practică organele de justiție au considerat valabil acel „Da!” spus de copii mici, sau copii cu dizabilități, astfel că încadrarea juridică a faptei s-a făcut automat în infracțiunea cu pedeapsa mai mică. Că această practică a fost greșită o spun mai multe condamnări răsunătoare suferite de România la Curtea Europeană a Drepturilor Omului:
– Cauza A.Ö. și H.Ö. contra României (cererea nr. 1455/20, hotărârea din 3 mai 2022): o fată de 13 ani se află într-un centru de îngrijire al DGASPC, care e vizitat de un băiat de 20 ani cu care minora are relații intime; fata spune că el i-a cerut și ea a acceptat să facă sex oral; el spune că s-a întâlnit cu fata cu care a avut atingeri și sărutări, dar nu au întreținut sex. CtEDO a identificat ca deficiențe ale procesului penal: concluzii bazate exclusiv pe declarațiile suspectului; având în vedere ipoteza organelor de urmărire penală, deși eronată, potrivit căreia prima reclamantă avea 15 ani la momentul faptelor, niciuna dintre examinările psihologice efectuate în cauză nu a verificat capacitatea acesteia de a-și exprima consimțământul valabil pentru actul sexual care făcea obiectul cercetărilor; prezența stereotipurilor potrivit cărora victima minoră l-a provocat pe un bărbat mai în vârstă să facă sex; lipsa unei anchete efective cu privire la neluarea, de către reprezentanții centrului de îngrijire și asistență, a măsurilor necesare pentru a preveni abuzul și pentru a informa poliția în timp util; lipsa unei reprezentări efective (tatăl fetei se afla în închisoare, minora a fost reprezentată de un angajat al instituției împotriva căreia fuseseră formulate plângeri în aceeași cauză, precum și de un avocat din oficiu, și că niciunul dintre acești reprezentanți nu a depus nicio cerere semnificativă în cursul urmăririi penale și nu a atacat rezoluția procurorului în cauză);
– Cauza M.G.C. contra României (cererea nr. 61495/11, hotărârea din 15 martie 2016): o fată de 11 ani se joacă cu două fetințe din vecinătate, în casa cărora locuiește un bărbat de 52 ani; fata invocă că a întreținut relații sexuale cu el și că la fel, a fost violată, de cei patru băieți ai vecinilor; bărbatul spune că a fost provocat de fată care se îmbrăca foarte sumar și care susținea că mai întreținuse relații cu acei băieți. România este condamnată pentru că instanțele naționale nu au creat o practică consacrată și consecventă pentru a face o deosebire clară între cazurile de viol și cele de act sexual cu un minor, instanța nu a luat în considerare expertiza psihiatrică a minorei, nu a audiat ca martori pe ceilalți participanți la faptă, nu a luat în considerare diferența de vârstă și de forță dintre abuzator și abuzat, nu s-a acordat atenție suficientă vulnerabilității deosebite a tinerilor și factorilor psihologici speciali implicați în cauze cu violuri asupra minorilor;
Cauza I.C. contra României (cererea nr. 36934/08, hotărârea din 24 mai 2016): o fată de 14 ani, cu o ușoară dizabilitate intelectuală, era la un priveghi; în timp ce s-a dus să aducă niște apă, trei adolescenți au abordat-o și au dus-o în grădina unei case părăsite unde se afla un bărbat de 22 ani. El a întreținut relații intime cu ea. Întoarsă la tatăl ei, i-a spus că a fost violată. Procurorul i-a trimis în judecată pentru act sexual cu un minor. Instanțele i-au condamnat pentru această infracțiune. CtEDO constată că autoritățile din prezenta cauză s-au confruntat cu două versiuni contradictorii ale evenimentelor: fata susține că a fost violată, bărbații implicați susțin că ea și-a dat consimțământul. CtEDO a arătat că lămurirea s-ar putea realiza audiind persoanele cunoscute de reclamantă și făptuitori, ca de exemplu prieteni, vecini, profesori și alte persoane, care ar putea oferi lămuriri privind credibilitatea declarațiilor lor sau solicitând opinia unui psiholog specializat; autoritățile ar putea verifica, de asemenea, dacă victima avea motive să facă acuzații false împotriva presupușilor făptuitori. Ar fi trebuit să se acorde o atenție deosebită examinării validității consimțământului reclamantei față de actele sexuale, în raport cu dizabilitatea intelectuală ușoară a acesteia. Se pare însă că niciuna din circumstanțele personale ale reclamantei – precum vârsta fragedă și starea sa de dezvoltare mintală și fizică – sau din circumstanțele în care a avut loc incidentul – pe timp de noapte, pe vreme rece, precum și numărul de bărbați implicați – nu a fost luată în considerare de procurorii sau judecătorii care s-au pronunțat în cauză.
Cauza C.A.S. și C.S. contra României (cererea nr. 26692/05, hotărârea din 20 martie 2012): Timp de câteva luni, un minor în vârstă de şapte ani a fost supus în repetate rânduri la viol şi violenţă din partea lui P.E, abuzurile petrecându-se chiar în apartamentul ce aparținea familiei copilului, când acesta venea de la școală și părinții nu erau acasă. Curtea observă cu îngrijorare că, în ciuda gravităţii afirmaţiilor şi a vulnerabilităţii deosebite a victimelor, urmărirea penală nu a început cu promptitudine: autorităţilor le-a trebuit trei săptămâni de la data la care a fost introdusă plângerea, pentru a cere examinarea medicală a victimei şi aproape două luni pentru a interoga principalul suspect. Urmărirea penală a durat cinci ani şi plângerile repetate ale reclamanţilor pe tema duratei acesteia au fost fără succes. Mai mult, Curtea observă că timp de aproape trei ani nu s-a luat nicio măsură semnificativă de urmărire penală de la pronunţarea primei decizii de către procuror de a nu începe urmărirea penală (16 iulie 2000), în ciuda indicaţiilor ierarhice repetate de a continua urmărirea penală. La sfârşitul acţiunii penale, la şapte ani de la data pretinselor fapte, persoana acuzată a fost exonerată. Autorităţile nu au fost conştiente de vulnerabilitatea deosebită a tinerilor şi de factorii psihologici speciali implicaţi în cazurile privind abuzul sexual violent asupra minorilor, particularităţile care ar fi putut explica ezitările victimei în raportarea abuzului şi în descrierile faptelor.
