CJUE a decis că nu este conformă cu dreptul UE legislația națională care permite stocarea de către poliție, până la sfârșitul vieții unui condamnat, a datelor sale cu caracter personal (cazul C‑118/22).
Un cetățean bulgar a fost condamnat în anul 2016 la pedeapsa de un an închisoare cu suspendarea executării pedepsei. În anul 2020 el a obținut reabilitarea. Ca urmare, a cerut radierea evidențelor păstrate de către poliție, care a refuzat pe motiv că acele date sunt păstrate pentru a fi comparate cu alte date colectate cu ocazia anchetelor referitoare la alte infracțiuni. Cetățeanul a formulat o cerere în justiție, iar Curtea Administrativă Supremă din Bulgaria a solicitat interpretarea oficială din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu privire la Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date.
Prin hotărârea din 30 ian. 2024 CJUE a stabilit că nu pot fi păstrate datele biometrice și genetice ale unei persoane pe timp nedefinit sau până la decesul ei și pentru orice infracțiune. În concret, a hotărât că nu este conform cu dreptul UE legislația națională care prevede stocarea de către autoritățile polițienești, în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor, de date cu caracter personal, printre care date biometrice și genetice, privind persoane care au făcut obiectul unei condamnări penale definitive pentru o infracțiune săvârșită cu intenție pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, și aceasta până la decesul persoanei vizate, inclusiv în cazul reabilitării sale, fără a însărcina operatorul cu obligația de a verifica în mod regulat dacă această stocare este în continuare necesară și fără a recunoaște persoanei respective dreptul la ștergerea acestor date dacă stocarea lor nu mai este necesară în raport cu scopurile în care au fost prelucrate sau, după caz, dreptul la restricționarea prelucrării lor.
Această hotărâre nu se aplică pentru condamnările privind securitatea națională.
În România, actele normative în domeniu sunt Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar și Legea nr. 363/2018 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, descoperirii, cercetării, urmăririi penale și combaterii infracțiunilor sau al executării pedepselor, măsurilor educative și de siguranță, precum și privind libera circulație a acestor date.
Prin Hotărârea din 2 mart. 2023 dată în cauza C‑477/21, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că timpul de repaus zilnic al unui angajat nu face parte din timpul de repaus săptămânal, ci se adaugă la acesta.
În cauza C‑392/21, CJUE a decis la data de 22 dec. 2022 că ochelarii de vedere destinați celor care lucrează cu un monitor trebuie furnizați lucrătorilor de către angajator sau acesta să ramburseze cheltuielile aferente, însă nu prin plata unui spor general la salariu lucrătorului.
Curtea de la Luxembourg a stabilit că articolul 9 din Directiva 90/270/CEE are ca obiectiv protejarea ochilor și a vederii lucrătorilor, în special dreptul acestora de a primi aparate de corecție speciale, specifice lucrului în cauză, dacă rezultatul testului prevăzut la alineatul (1) al acestui articol 9 sau cel al examenului prevăzut la alineatul (2) al articolului 9 menționat fac necesare aparatele respective. Ca urmare, Curtea a decis:
Prin „aparate de corecție” se înțelege nu doar ochelarii, ci și alte tipuri de aparate susceptibile să corecteze sau să prevină dificultățile vizuale;
Dificultățile vizuale care conduc la dreptul unui angajat de a beneficia de un aparat de corecție special nu trebuie să fi fost cauzate în mod necesar de lucrul la monitor;
Ochelarii nu trebuie să fie utilizați exclusiv la locul de muncă sau în exercitarea unor sarcini profesionale;
În legea națională se poate prevedea că lucrătorul poate alege fie să obțină direct de la angajatorul său un aparat de corecție special, fie să suporte el costul și să obțină apoi rambursarea de la angajator;
Un spor general la salariu, plătit în mod permanent pentru condiții grele de muncă, nu acoperă cheltuielile suportate de lucrătorul în cauză pentru o asemenea achiziție.
Reamintim că, în România, normele de securitate și sănătate în muncă sunt prevăzute în Legea nr. 319/2006 și HG nr. 1028/2006. Potrivit art. 288 din Tratatul de funcționare a UE, directivele sunt obligatorii pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.
În Hotărârea din 21 decembrie 2021, pronunțată în cauza C-357/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că însăși Curtea Constituțională trebuie să respecte dreptul UE și că, atunci când se ivește un conflict între judecătorul național și Curtea Constituțională, judecătorul va trece peste decizia acesteia dacă o consideră contrară dreptului UE.
Prin Hotărârea din 23 noiembrie 2021 pronunțată în cauza C‑564/19 privind Ungaria, CJUE a decis că instanța supremă națională nu poate să constate nelegalitatea unei întrebări preliminare adresată CJUE de către o instanță inferioară.
CJUE a stabilit că inculpatul trebuie să primească lămuriri şi clarificări cu privire la acuzaţiile care i se impută prin rechizitoriu chiar dacă s-a depăşit camera preliminară.
Într-o cauză penală desfăşurată în Bulgaria, s-a depăşit faza camerei preliminare fără cineva să conteste aspectele formale ale rechizitoriului. În cursul judecăţii s-au descoperit vicii cu privire la durata săvârşirii faptei, nedescrierea elementelor constitutive şi încadrarea juridică a ei. Legea bulgară nu permite ca, după epuizarea camerei preliminare, cauza să fie trimisă înapoi la procuror pentru refacerea rechizitoriului.
Întrucât nu a suspendat aplicarea dispozițiilor legislației naționale referitoare, în special, la domeniile de competență ale Camerei de disciplină a Curții Supreme, Polonia este obligată să plătească Comisiei Europene o penalitate zilnică în valoare de 1 000 000 euro.
Pe 6 octombrie 2021, CJUE a decis în cauza C-487/19, W. Z. cu privire la modul în care pot fi mutați judecătorii în Polonia de pe o secție pe alta: regimul trebuie să fie identic cu cel din materie disciplinară.
CJUE a decis acum două zile în ce limite răspund operatorii de platforme online pe care sunt urcate materiale cu încălcarea drepturilor de autor de către utilizatori.
Într-o cauză, un producător de muzică a dat în judecată YouTube pentru că în anul 2008 a permis urcarea unor fonograme asupra cărora pretindea că deține drepturi – este vorba de înregistrări făcute de persoane private la un concert al artistei Sarah Brightman şi urcate în platformă. În altă cauză, o editură internaţională a introdus o acțiune judiciară împotriva Cyando care operează o platformă de stocare gratuită a fişierelor, care pot fi apoi descărcate de cei care au primit linkul corespunzător – editura s-a plâns că au fost urcate aici trei manuale de medicină asupra cărora deţine drepturi exclusive.
COMUNICAT DE PRESĂ, 20 mai 2021: România este în criză juridică de amploare, la cel mai înalt nivel instituţional. Responsabilii trebuie să răspundă cu funcția.
Asociația VeDem Just susține în mod ferm că, urmare a hotărârii CJUE din 18 mai, România a intrat într-o gravă criză instituțională. Un set de decizii greșite luate în lanț, în anii 2017-2018, de către ministrul justiției de atunci, magistrați, politicieni, membri CSM și membri CCR în legătură cu înființarea Secției speciale de anchetare a magistraților (SIIJ) și cu numirea șefului Inspecției Judiciare a dus la o situație fără precedent. Ieri, pe baza hotărârii CJUE, deja a fost anulată prima procedură disciplinară, de către secția de procurori a CSM.Alte zeci de cauze disciplinare instrumentate de Inspecţia Judiciară şi de cauze penale instrumentate de SIIJ riscă să aibă aceeași soartă, deciziile de anulare a actelor întocmite urmând a fi luate în fiecare caz în parte – după cum spune CJUE – de instanţele naţionale.
Prin hotărârea din 10.03.2021, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că un mandat de arestare semnat de un procuror ce nu poate fi verificat de o instanţă de judecată din același stat anterior predării persoanei nu poate fi pus în executare într-un alt stat membru UE.
Stare de fapt: P.I este cetățean bulgar și suspectat că a săvârșit în orașul Svishtov (Bulgaria), la 8 decembrie 2019, un furt de bani și de bijuterii, în valoare totală de aproximativ 7.500 de euro, pedepsit cu închisoarea de la unu la zece ani. El a fugit din țară. Procurorul a început imediat ancheta cu privire la furt și a dispus reținerea pentru o durată de 72 de ore, după care a emis mandatul european de arestare. În baza acestuia, P.I. a fost găsit în UK, unde a fost plasat în detenție, la data de 11 martie 2020. În fața instanței engleze, el a contestat validitatea mandatului de arestare pe motiv că cel care a emis mandatul european de arestare nu este o autoritate judiciară care să îndeplinească condițiile din Decizia‑cadru 2002/584. Judecătorii englezi au suspendat soluționarea cauzei și au cerut opinia CJUE în procedura întrebării preliminare.
Hotărârea: CJUE a analizat situația în procedură de urgență, dat fiind faptul că persoana este privată de libertate și de soluția instanței europene depinde hotărârea care se va da în Anglia și a decis următoarele:
la baza relațiilor dintre statele europene stă principiul încrederii reciproce: fiecare stat trebuie să considere că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale;
pentru persoanele bănuite sau condamnate într-un stat pentru comiterea unei infracțiuni pot fi predate printr-o procedură simplificată, instituită prin Decizia‑cadru 2002/584;
procurorul bulgar care a emis mandatul este o autoritate judiciară, cât timp el participă la investigație într-un caz judiciar; dispoziția procurorului bulgar de reținere pe 72 de ore are același efect ca un mandat de arestare preventivă dispusă de un judecător; un control al dispoziției de reținere emisă de procuror se poate face numai după predarea persoanei către statul bulgar;
dreptul european impune să existe o protecție din partea unei instanțe atunci când se emite decizia națională de arestare și/sau atunci când se emite mandatul european de arestare, iar acest control jurisdicțional să poată fi făcut înainte de predarea persoanei.
Situația națională: România este partea a U.E. Potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, dreptul european are prioritate față de dreptul național. Conform art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești.
În România arestarea preventivă sau la domiciliu se dispune doar de judecător, cu posibilitatea de a contesta această decizie la judecătorii de la instanța superioară (art. 23 alin. 4 din Constituție și art. 218 și 223 din C.proc.pen).
Potrivit art. 19 din Constituția României, cetăţeanul român nu poate fi extrădat din România decât pe baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. Procedura de arestare a persoanelor cercetate sau condamnare în România și aflate pe teritoriul altor state membre ale UE este prevăzută în Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală (art. 84 și următ.). Aceeași lege reglementează procedurile de urmat când României i se solicită extrădarea unei persoane aflate la noi dar urmărite penal în alt stat, precum și procedura de urmat când România solicită extrădarea din alt stat a unei persoane urmărite penal la noi – lista statelor cu care avem încheiate tratate de asistență judiciară este AICI.
Prin hotărârea din 11.03.2021, Curtea de Justiție a UE decis că un stat trebuie să se țină seama de interesul superior al copilului atunci când se decide returnarea unei persoane în alt stat, chiar dacă aceasta îl privește pe părinte, nu pe minor.
Stare de fapt: M.A este cetățean străin, căsătorit cu o belgiană cu care are un copil de cetățenie belgiană. Ca urmare a comiterii unor infracțiuni, lui i s-a impus de autorități să părăsească Belgia cu interdicția de a reveni pentru un număr de ani. În contestația formulată, el a arătat că pentru continuarea vieții de familie copilul său ar urma să părăsească U.E. și să fie lipsit de drepturile sale de cetățean european. Instanța națională nu a fost de acord, pe motiv că decizia de expulzare nu privește copilul, ci pe tatăl acestuia.
Pe 2 martie 2021, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit condiţiile în care legislaţia naţională poate permite obţinerea datelor de comunicaţie şi de localizare unor echipamente de comunicare electronică folosite de cineva: procedura trebuie să vizeze o investigaţie penală cu privire la infracţiuni grave sau ameninţări la siguranţa naţională, iar autorizarea de acces la aceste date nu poate fi dată de procuror (Hotărârea în cauza C-746/18 H. K/Prokuratuur).
În Estonia există un caz judiciar cu privire la o persoană condamnată la închisoare pentru furt şi utilizarea cardului unei alte persoane. În recurs, instanţa naţională a suspendat cauza şi a cerut opinia CJUE cu privire la compatibilitatea dintre normele interne şi legislaţia europeană cu privire la modul în care au fost obţinute datele electronice despre inculpat. Procedura se numeşte întrebare preliminară şi este permisă de art. 267 din Tratatul pentru funcţionarea UE, entitate căreia România îi aparţine din 1 ianuarie 2007. CJUE este singura instituţie europeană care interpretează Tratatul în mod oficial şi cu efect obligatoriu pentru statele membre.
CJUE a decis ieri că dreptul european impune următoarele:
– datele de transfer sau de localizare cu privire la aspectele de viaţă privată a unei persoane, ce au relevanţă într-un caz penal, trebuie limitat la proceduri care vizează combaterea infracționalității grave sau prevenirea amenințărilor grave la adresa siguranței publice. Legea trebuie să prevadă norme clare și precise care să reglementeze conținutul și aplicarea măsurii respective și să impună o serie de cerințe minime astfel încât persoanele ale căror date cu caracter personal sunt vizate să dispună de garanții suficiente care să permită protejarea în mod eficient a acestor date împotriva riscurilor de abuz;
– Ministerul Public poate autoriza accesul unei autorități publice la datele de transfer și la datele de localizare în scopul desfășurării unei urmăriri penale. Atunci când se solicită accesul la asemenea date este necesar un control prealabil, care să fie efectuat de oganism independent, adică să nu fie implicat în investigaţia penală şi să fie nertu faţă de părţile din dosar.
Legislaţia europeană: În această materie sunt incidente două instrumente europene Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice (Directiva asupra confidențialității și comunicațiilor electronice) care reglementează securitatea prelucrării datelor, confidenţialitatea comunicaţiilor, ştergerea, anonimizarea şi prelucrarea datelor de transfer, furnizarea facturii detaliate, prezentarea și restricționarea identificării apelurilor și a liniilor de conectare, prelucrarea datelor de localizare; Carta drepturilor fundamentale în UE care reglementează demnitatea, libertăţile, egalitatea, solidaritatea, drepturile şi justiţia.
Jurisprudenţa anterioară:
În anul 2014, CJUE a decis prin Hotărârea din 21 decembrie 2016, Tele2 Sverige și Watson și alții, C-203/15 și C-698/15 că, în scopul combaterii infracționalității:
– nu pot fi păstrate toate datele de transfer și de localizare, ale tuturor abonaților și utilizatorilor înregistrați, pentru toate mijloacele lor de comunicare electronică;
– accesul autorităţilor competente la aceste date trebuie limitat doar la combaterea infracționalității grave şi numai cu autorizarea prealabilă din partea unei instanțe sau a unei autorități administrative independente;
– datele respective trebuie păstrate doar pe teritoriul Uniunii.
În anul 2020, CJUE a decis prin Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net și alții, C-511/18, C-512/18 și C-520/18 că:
– nu este permisă o stocare generalizată și nediferențiată a datelor de transfer și a datelor de localizare;
– în scopul protejării securității naționale, furnizorul de servicii de comunicații electronice poate fi obligat de stat să efectueze o stocare generalizată și nediferențiată a acestor date, dacă: (1) statul respectiv se confruntă cu o amenințare gravă la adresa securității naționale, care se dovedește reală și actuală sau previzibilă; (2) dacă decizia care prevede această obligație şi condiţiile în care ea se aplică poate face obiectul unui control efectiv de către o instanță; (3) obligația nu poate fi impusă decât pentru o perioadă limitată în timp la strictul necesar, dar care poate fi reînnoită în cazul menținerii acestei amenințări;
– în scopul protejării securității naționale, al combaterii infracționalității grave și al prevenirii amenințărilor grave la adresa siguranței publice, este permisă o stocare direcționată a datelor de transfer și a datelor de localizare care să fie delimitată, pe baza unor elemente obiective și nediscriminatorii, în funcție de categoriile de persoane vizate sau prin intermediul unui criteriu geografic, pentru o perioadă limitată în timp la strictul necesar, dar care poate fi reînnoită;
– în scopul protejării securității naționale, al combaterii infracționalității grave și al prevenirii amenințărilor grave la adresa siguranței publice, este permisă o stocare generalizată și nediferențiată a adreselor IP atribuite sursei unei conexiuni, pentru o perioadă limitată în timp la strictul necesar;
– în scopul protejării securității naționale, al combaterii infracționalității și al protejării siguranței publice, este permisă o stocare generalizată și nediferențiată a datelor referitoare la identitatea civilă a utilizatorilor de mijloace de comunicații electronice;
– în scopul combaterii infracționalității grave și al protejării securității naționale, furnizorii de servicii de comunicații electronice pot fi obligaţi, prin intermediul unei decizii a autorității competente, supuse unui control jurisdicțional efectiv, de a realiza, pentru o perioadă determinată, conservarea rapidă a datelor de transfer și a datelor de localizare de care dispun acești furnizori de servicii, din moment ce aceste măsuri garantează, prin norme clare și precise, că stocarea datelor în discuție este condiționată de respectarea condițiilor materiale și procedurale aferente acestora și că persoanele în cauză dispun de garanții efective împotriva riscurilor de abuz;
– se poate impune furnizorilor de servicii de comunicații electronice să recurgă, pe de o parte, la analiza automatizată, precum și la colectarea în timp real, printre altele, a datelor de transfer și a datelor de localizare și, pe de altă parte, la colectarea în timp real a datelor tehnice referitoare la localizarea echipamentelor terminale utilizate, atunci când: (1) statul se confruntă cu o amenințare gravă la adresa securității naționale, care se dovedește reală și actuală sau previzibilă, şi decizia de a se recurge la această analiză poate face obiectul unui control efectiv de către o instanță; (2) sunt vizate doar persoanele în privința cărora există un motiv valabil pentru a suspecta că sunt implicate într‑un mod sau altul în activități de terorism și decizia de a se recurge la această analiză poate face obiectul unui control efectiv de către o instanță. În caz de urgență justificată corespunzător, controlul trebuie să aibă loc în termen scurt;
– Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind comerțul electronic nu se aplică în materie de protecție a confidențialității comunicațiilor și a persoanelor fizice în raport cu prelucrarea datelor cu caracter personal în cadrul serviciilor societății informaționale, această protecție fiind, după caz, reglementată de Directiva 2002/58 şi de GDPR;
– nu se poate impune furnizorilor de acces la servicii de comunicații publice online și furnizorilor de servicii de stocare‑hosting stocarea generalizată și nediferențiată, printre altele, a datelor cu caracter personal aferente acestor servicii;
– instanța penală națională trebuie să înlăture informațiile și elementele de probă care au fost obținute printr‑o stocare generalizată și nediferențiată a datelor de transfer și a datelor de localizare, incompatibilă cu dreptul Uniunii, în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva unor persoane suspectate de săvârșirea unor infracțiuni, în cazul în care persoanele respective nu sunt în măsură să prezinte în mod eficient observații cu privire la aceste informații și elemente de probă, care provin dintr‑un domeniu care nu este cunoscut de judecători și care pot influența în mod preponderent aprecierea faptelor.
Legislaţia românească: art. 138 alin. (1) lit. j) din C.proc.pen se referă la obținerea datelor de trafic și de localizare prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, ca metodă specială de supraveghere. Modul lor de obţinere se arată la art. 152 C.proc.pen: se solicită de către procuror, cu autorizarea judecătorului, numai pentru anumite infracţiuni grave, dacă nu se pot obţine probe altfel,
Gianina Clop (jurist) şi Cristi Danileţ (judecător)
